Nemărginitele întinderi ale cuvântului

Cuvintele se împletesc cu oamenii

şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,

chemându-se între ele,

precum ploaia asta pe care

am aşteptat-o de atâtea zile.

Cuvintele curg, şipotind,

dezleagă mistere,

deschizând tainice porţi,

un fâlfâit a aripii de înger

printr-o uşoarǎ

alunecare de pleoapǎ,

un firicel de apă din pârâul

abia format în stânca muntelui

ce domol încearcă să-şi facă loc.

Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,

cuţit cu două tăişuri,

o uşă deschisă în interior

spre golul fertil

şi în exterior spre golul altora,

cu acelaşi scop în esenţă.

Un martor-cheie este luna,

precum între două adâncuri

se deschide

un adânc şi mai mare,

dansul în care paşim printre cuvinte.

Undeva existǎ o ţesaturǎ subţire,

fǎrǎ formǎ sau consistenţǎ,

poate nici nu s-a ţesut

în lumea prezentǎ,

ci într-una anterioarǎ, într-un alt spaţiu.

Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,

întâlniri aievea, veniri nepetrecute,

plecări, şoapte dintr-un timp

în care ne-am pierdut,

lumina solară mereu în căutare,

cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate

prin norii ce plutesc

către un necunoscut

care ieri ne era alături,

cuvinte spuse,

sperând că are să le audă,

cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,

cuvinte ce persistă

pentru a fi rostite mai târziu.

Visul, ţesătura aurită, mirifica lume

în care ne simţim acasă!

Ca să transcezi iluziile

trebuie să te consumi în ele,

ca să ajungi la iubire

trebuie să arzi toate iubirile!

Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări

din simţiri simple, pure,

spărgând barierele timpului,

ca, mai apoi, să rămână

în ţesătura inimii, în centrul ei,

topite într-o adâncă tăcere.

Ameţitoare tăcere!

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi

ne regăsim uneori un anotimp,

alteori o veşnicie,

realizăm cât de mult ne-au lipsit

cei pe care îi ştiam, îi simţeam,

îi auzeam lăuntric,

fără putinţă de a da formă gândului,

un gol ce persistă demult, tare de demult...

Organică sevă din lemnul copacului

în care urcă,

predestinat să-i dea viaţă

şi să-i ducă fiinţa

până în ultima nervură a frunzelor!

În drumul spre vârf

va modela ramuri frumoase

când alunecarea prin lemn sau oase

i-a fost înlesnită de natură,

dar şi crengi cu forme bizare,

ori cioturi, ori scorbure,

semne dureroase lăsate în urmă,

în inima crucii,

apoi se retrage în sine, trancendent.

Inelele concentrice ale arborilor

conţin memoria ciclurilor anterioare.

Înlăuntrul acestor inele, în ax,

neatinsă-i fiinţa de lumină.

Astăzi, o nedumerire:

drumurile se intersectează

spre capăt de drum?

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor