Nepetrecutele poveşti ale destinelor noastre

SE PARE CĂ NU TOT CE NU NI SE ÎNTÂMPLĂ ESTE ÎNTRU TOTUL NEADEVĂRAT. Sau, altfel spus, există lucruri pe care nu le-am trăit, deşi suntem convinşi că s-au petrecut aievea; e posibil oare să le fi visat ori să le fi trăit într-o altă viaţă? Singura problemă este că în aceste întâmplări apar şi alte persoane şi dacă încerci să le aminteşti, te vor privi ca pe un nebun. Aşa se face că am încetat de-acum să mai pomenesc cuiva despre întâmplarea care urmează, ea făcând parte din tinereţile mele, din copilăria copiilor mei şi din aproape bătrâneţea tatălui meu; mi-o mai spuneam uneori, în taină, mie însumi, ori mă culcam cu ea în gând, ca s-o retrăiesc în vis, aproape la fel de intens de fiecare dată, de parcă s-ar fi întâmplat într-adevăr...

 

ERAM TRECUT DE TREIZECI DE ANI, însurat de-acum, cu familie, cum s-ar zice, când, în vizită în satul părinţilor mei, am plecat cu copiii într-o pădure de la poalele munţilor Poiana Ruscă; era o amiază de început de iulie. Iulia, fetiţa mea, trebuia să aibă vreo şapte ani, iar Mihai, băiatul, vreo cinci… Mai era cu noi şi Ania, fetiţa fratelui meu, puţin mai mare decât copiii mei. Era o zi fierbinte, însă pădurea nu era departe şi, odată ajunşi, aveam şi umbră şi răcoare berechet. Vorbesc de pădurea-paradis a copilăriei mele, ştiindu-i pe de rost cărările, gorunii găunoşi şi bătrâni, cireşii sălbatici, cuiburile de piţigoi ori de gaiţă, cerbii din luminişuri şi şopârlele din poieni, izvoarele, desişurile… Am plecat cu gândul să prindem fluturi şi să culegem bureţi, încercând să-i iniţiez pe cei mici în minunăţiile naturii. Într-un loc, la marginea pădurii, se deschidea o poiană largă, în pantă, unde creştea iarba cea mai mătăsoasă din lume şi găseai cele mai parfumate flori sălbatice; acolo era raiul fluturilor. Pentru că raiul este, nu-i aşa, în primul rând al vietăţilor fără grai şi al copiilor şi nu al popilor, al călugăriţelor inutile, bătrâne şi încăpăţânate. Când puştii s-au săturat de alergat, am coborât spre un cărpiniş, căutând drumeagul care ne ducea spre inima pădurii unde, printre gorunii şi fagii rari, creşteau crăiţele, gălbiorii, pitoancele şi iuţarii. Eram în sandale, într-o cămaşă cu mâneci scurte şi pantaloni scurţi. Înaintând pe cărare, la un moment dat Ania a început să ţipe, sărind într-un picior: călcase pe intrarea unui viespar construit sub pământ, iar insectele, înnebunite, o atacară, ivindu-se în zbor, în şir indian, prin gaura cât pumnul. Fugiţi, am strigat ca ieşit din minţi şi copiii o zbughiră spre pădure, eu încercând să astup cu tălpile sandalelor gura cuibului, şi doar când i-am văzut în siguranţă, am luat-o şi eu la fugă, cu picioarele umflate de înţepături. Puştii râdeau de mine, deşi Aniei îi curgeau încă lacrimile de durere, ea însăşi încasând câteva înţepături pe glezne… Nu-i nimic, încercai s-o liniştesc, ajungem la izvor şi apa rece ne vindecă de durere…

 

ADÂNCINDU-NE ÎN PĂDURE, NICI NU NE-AM DAT SEAMA că cerul s-a întunecat, un vânt puternic pornindu-se dinspre vest. În câteva minute, tuna şi fulgera. Am socotit ce este de făcut şi mi-am dat seama că nu puteam ajunge în sat înaintea furtunii. Din pricina fulgerelor, nu eram în siguranţă nici la adăpostul arborilor bătrâni şi până să mă dezmeticesc, ploaia începuse, o rupere de nori cum nu mai văzusem până atunci abătându-se peste ţinut. Fulgerele se mai răriră, în schimb se stârnise furtuna, în locurile unde pădurea era mai rară vântul aplecând carpenii tineri aproape de pământ. Crengile uscate zburau prin văzduh, lovindu-se de trunchiuri şi ricoşând spre pământ. Aproape că nu vedeai de întunecime şi de apa care se prăvălea din cer. Şi atunci am avut unul din momentele rare de inspiraţie din viaţa mea, amintindu-mi că în apropiere se afla un şanţ prin care se scurgeau apele după topirea zăpezilor, cu un mal înalt din care atârnau rădăcinile de stejari. Surprinşi de dezlănţuirea furtunii, copiii mă priveau cu spaimă, cuminţi, iar eu, practic apărându-i cu trupul meu, i-am mânat ca pe nişte miei spre albia aceea. În câteva secunde, i-am înghesuit sub mal, aplecându-mă peste ei, agăţat cu încăpăţânare de câteva rădăcini mai groase atârnând din peretele de pământ negru şi şiroind de apă. Între timp, peste ţinut se dezlănţuise infernul. Auzeam prăbuşindu-se câte un arbore, ramurile rupte amestecându-se cu cele care rezistau, bucăţi de crengi uscate zburând în jurul meu, lovindu-mă în cap şi sfâşiindu-mi spinarea. Apa creştea în şanţ, prăvălindu-se cu iuţeală, dar eu îmi înfipsesem tălpile în bulgări, simţind respiraţia celor trei copii pe pieptul meu, lipindu-mi faţa de pământul reavăn, prins cu disperare de rădăcini. Încă puţin şi trece, am izbutit să spun, încercând să-i liniştesc pe copii. Înghesuiţi unul în altul, la adăpostul trupului meu, practic nici nu vedeau ce se petrecea afară. O bucată de lemn mă lovi în creştet, însângerându-mă; ameţit, mă forţam să nu-mi pierd cunoştinţa. Pădurea vuia, vijelia amestecând totul, viitura din şanţ care-mi trecuse deja de genunchi părând un amestec straniu de apă, frunze şi crengi rupte. La un moment dat parcă asurzisem, parcă eram smuls din realitate, izolat, ca pe o insulă de tăcere şi de nepăsare. Simţeam doar durerea cărnii, de câte ori umerii, braţele sau spinarea îmi erau lovite de câte o bucată de lemn zburător, îmi pusesem o mână peste cap, ca într-o tentativă de a mă proteja, cu cealaltă strângând rădăcina ca pe un colac de salvare... După o jumătate de oră, cerul era din nou senin, iar vântul se potolise. Niciodată nu mai văzusem aşa un dezastru într-o pădure, atâţia arbori doborâţi, atâtea crengi rupte. Pământul mustea de şi când am pornit pe drumeag spre luminişul de la marginea pădurii, călcam pe crengi rupte şi pe un covor gros de frunze parcă tocate. Copiii erau în regulă; râdeau deja. Eşti plin de sânge pe cap, îmi spuse Iulia; aveam capul spart într-adevăr, mă durea groaznic şi eram ameţit încă. Şi pe spate numai vânătăi şi zgârieturi, adăugă Ania; atunci realizau şi ei prin ce trecusem cu toţii. Cămaşa mi se făcuse ferfeniţă, la fel pantalonii scurţi pe care trebuia să-i ţin cu mâna să nu cadă. Asta da aventură, le-am spus. De ţinut minte... Apoi auzirăm bunului meu tată, plecat în căutarea noastră, strigând disperat la marginea pădurii. I-am răspuns cu toţii într-un singur glas; bătrânul meu era atât de speriat, încât până acasă a tremurat tot, abia mai putând vorbi.

 

ACEASTA ESTE POVESTEA, UNA DIN POVEŞTILE cele mai veridice ale existenţei mele; a fost ziua în care aş fi murit fără cea mai mică ezitare ca să apăr viaţa celor trei copii, parcă simt şi acum, cu spatele gol, crengile rupte lovindu-mă, spărgându-mi capul, aproape pierzându-mi cunoştinţa, aplecat peste micuţi, transformându-mi trupul de carne în adăpost, sub malul acelui şanţ salvator prin care se scurg şi astăzi torentele învolburate ale furtunilor. Întotdeauna am fost convins că am făcut asta. Şi că aş fi făcut-o de câte ori ar fi fost necesar. Cu copiii mei, deşi ei erau mari de-acum şi aveau nevoie de un alt gen de ocrotire, dar şi cu alţi copii, cu orice alt copil de pe lumea asta, aşa cum ar face, sunt convins de acest lucru, oricare dintre noi... Doar că acum ştiu că uneori ne amintim de lucruri care nu ni s-au întâmplat niciodată. Sau, cel puţin, aşa consideră alţii că nu s-au întâmplat… Dar oare între ce ştiu ei şi ce ştii tu, ce ar trebui să alegi? Ce ar trebui să conteze? Cine îţi garantează care este adevărul dacă nu chiar tu însuţi? În cine să te încrezi? Chiar dacă alţii sunt de părere că fabulezi ori că ţi-ai pierdut poate minţile… Însă unele lucruri ni se întâmplă în vis şi poate că atunci ceilalţi au dreptate. Chiar dacă tata e de părere că nu există nici o diferenţă între un vis consistent şi o felie de viaţă trăită, cândva, în trecut. Şi de ce oare unele lucruri ni se par mai adevărate decât altele? De ce unele vor conta atât de mult, iar pe altele le trecem pur şi simplu cu vederea?... Aşa că, la un moment dat, mă împăcasem cumva cu ideea că nu voi şti niciodată dacă ceea ce v-am relatat s-a petrecut sau nu. Nimeni nu-şi mai amintea, doar eu ţineam minte totul. Retrăiam ziua aceea în vis, ca pe ceva real, cu adevărat important pentru destinul meu. Ca pe un fapt definitoriu. Stupul de viespi sălbatice. Umflăturile din talpă şi de pe glezne. Fluturii miraculoşi. Şi copiii. Apărându-i cu trupul meu. Simţindu-i speriaţi, însă în siguranţă. Ca trei pui de pasăre într-un cuib sfărâmat, nezburătăciţi încă. Apoi tata venind în calea noastră, tot timpul venindu-ne în întâmpinare, tot timpul însoţindu-ne la despărţire... Pentru că aşa fac taţii de pretutindeni... Lucruri reale toate, atât de reale încât simt şi-acum rănile de pe cap şi de pe spate, toate acele vânătăi de pe umeri, braţe şi picioare... Însă azi s-a petrecut ceva minunat şi straniu în acelaşi timp, oferindu-mi o nouă perspectivă a vieţii şi a lumii în care trăim sau ne amăgim că trăim. Fiica mea şi soţul ei s-au întors din Australia, după ce aproape două luni au cutreierat continentul. Toată viaţa am visat să ajung acolo; iată că uneori visele cele mai frumoase ni se împlinesc prin copiii noştri... Pentru că e bine şi aşa. Ne-am uitat la fotografii, la filmele pe care le-au făcut. Printre ele, şi unul terifiant, surprinzând o furtună înspăimântătoare de pe coasta de est... Da, a fost cumplit, mi-a spus Iulia. Apoi, zâmbind: Dar nu se compară, oricum, cu furtuna aceea care ne-a prins în pădure, când tu ne-ai băgat sub mal şi ne-ai apărat cu trupul tău... Aveai capul spart şi spatele însângerat, dar în ziua aceea am înţeles că nu mi se poate întâmpla nimic rău pe lumea asta cât timp exişti şi tu... O priveam uluit. Iar ea: Să nu-mi spui că nu-ţi mai aminteşti, măi tată... M-a strâns de gât şi m-a sărutat. E o poveste veche, am bâiguit. Atât de veche încât, uneori, am senzaţia că nici nu s-a întâmplat cu adevărat...

(publicat în revista SEMNE, nr. 64)

Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor