Ce să-i faci, fetiță, mi-e frică

Nu vezi că începem

Să avem trăsăturile șterse

Că toți dăm din mâini și înotăm

Până în tavan, să scoatem capul

Căci ne sufocăm în cămăruțele noastre

Că suntem cu toții dependenți

Nu de ce ne face fericiți

Ci doar de ce ne îndepărtează durerea

Că nu mai putem scrie pe hârtie

Ci direct pe trupuri

Că rădăcinile noastre

Sunt transportate de colo-colo, pe paleți

 

Tu nu vezi că ne ștergem unul pe altul

Că ne îmbrățișăm genunchii, singuri

Și nu mai sunt sincere decât privirile

Că suntem incompleți, cu cărămizi lipsă

Sau ne ciocnim și ne dezlipim

Unul altuia, o groază de atomi

Că dăm orice dar nu facem niciun pas

Că nu știm să întrebăm

Și nici măcar nu am ști

Să ne urâm ca lumea

Că gloria noastră va consta

Doar în câteva cuvinte scrise

Care valorează cât cerneala

Că suntem niște foi mototolite

Că repetăm în gând un lucru simplu

Dar pe care nu-l vom înțelege niciodată

 

Tu nu vezi, fetiță

Că vrem să ne înlănțuim cu flori și păsărele

Dar suntem legați doar cu carne și sânge

Că avem fața incandescentă

Sub o mască rece

Că îndesăm sentimente mici

În borcane transparente, precum murăturile

Că toți ne disecă, ne pansează

Ne conturează în tușe groase de creion

Dar când să treacă la fond

Nimeni nu ne ghicește culoarea

Că ne apucăm doar cu un deget

Nu cu toată mâna

Că ne scufundăm doar pe jumătate

Și ne mai și mirăm

Când din adâncuri urcă bule de aer

Că încercăm să captăm eternitatea

Cu un blitz în loc de un sărut

 

Tu nu vezi, fetiță

Că nu mai încăpem întregi în tablouri

Ne iese câte o mână prin oglindă

Și câte un picior prin pardoseală

Că ne construim emoții

Din piese lego, pe straturi

Că interpretăm partituri dure

Doar pe corzi de harpă

Că scriem, foarte bine dealtfel, cu fum negru

Dar doar pe pereți scorojiți

Sau ne punem cuvintele

Să băltească într-un sos roșu, dulceag

Că iubim prea mult statuile

Le băgăm câte o țigară în gură

Ni le facem camarazi

Și apoi pretindem că au și privire

 

Ce să-i faci fetiță, tu nu vezi

Că stăm prea mult sub umbrelă

Că alergăm toți în aceeași direcție

Cu viteză, foarte bine

Dar nu unul spre altul

Ca să ne izbim, să ne strivim

Că ne tot uităm, ca lașii

În vitrină, la o floare

În loc să spargem și apoi

Cu mâna însângerată, să o oferim

Că ne acoperim gurile cu ruj

În loc de mușcături cu sânge

Că ne scriem unul altuia

Cu buricele degetelor

În loc să scrijelim cu unghiile

Cuvinte adânci ca dorul sau disperarea

 

Ce să-i faci fată dragă

Mi-e frică, tu nu vezi

Că nu mai lăsăm nici măcar urme

Ci direct încălțămintea încrustată în sol

Că nu mai putem intra niciunde

Căci ușile și-au modificat contururile

Și și-au înălțat pragurile

Că stăm uitați pe culoare

Uitându-ne cu capul printre gratii

Că alergăm printre gunoaie

Căutând resturi, îmbrăcați în uniforme

Că fumăm câte o țigară

Ca soldați, chiar cu copilul inamicului

 

Că ne e frig, că avem tricoul rupt

Că ne supără lumina, că nu mai putem bea

Că așteptăm, că stăm, că ne convine amurgul

Că în fața noastră, scaunul e gol

Că nu încăpem, că mergem fără țintă

Că râdem din amintiri, că totul e uscat

Că ne ascundem, că nu mai putem scrie

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor