reţeaua literară

poezie, proză, muzică, arte plastice, foto, video, evenimente



„Netrăitele” Constanţei Buzea



Am preţuit dintotdeauna mesajul Constanţei Buzea, cea mai mare poetă a generaţiei noastre „şaizeciste”, cu atât mai mult cu cât benedictina poetă ( care în
„România literară” ţinea un dialog cu poeţii începători de ani de zile la
rubrica sa: Post-Restant) nu a făcut niciodată exces de glorie. Să fi făcut
oare exces de viaţă ? Nici atât. Dovadă şi acest titlu: „Netrăitele”, dincolo
de care biografismul ia forma unor oraculare întrupări ale poeziei pure.
Constanţa Buzea scrie „singură” ( fără ajutorul „generaţiei”) şi de aceea se
receptează-n tăcere; când o citeşti trebuie să găseşti clipa în care zgomotele
încetează. E aplecată uşor peste numele ei şi peste cugetarea lui. Ca o maică
dintr-o mănăstărie franciscană ( dacă ordinul admite şi femei ?!!) din care
ultimul cavaler a plecat cu Marele Graal subt mantie iar ea se roagă să ajungă
cu sfântul potir chiar acolo unde trebuie. „Aşa ignoram fără risc / agitaţia
lumii. Imaginându-mă într-o existenţă ideală (...)” Citez trunchiat spre a-mi
adăpa ideea; marea idee că poeta noastră îşi subsumează unei biografii
totuşi „reale” o şi mai înaltă ( dacă
nu chiar absolută) biografie ideală. Toate cărtţile sale lansate într-un
aparent „anonimat” sunt sigur că au fost citite-n genunchi de poeţi sau poate
şi cu inevitabila „invidie frăţească”.


Poeta „în alb” de la debut, nu s-a maculat nici după ce au trecut peste ea şenilele unei vieţi prea adesea inconfortabile. „Fiind
copil n-aveam acces la trecut”. Fiind om matur nu a avut acces „la prezent”
printr-o participare „deliberativă”. Dimensiunea poeziei Constanţei Buzea trebuie căutată într-un viitor atât de
neclar pe cât de neclare sunt ( încă) destinul umanităţii şi al efemerelor sale
„religii de bum-bum”. „Dar umbra umbrei este vie/ ca un ţinut fosforescent./ În
sala nervilor,/ în faţa candelei aprinse,/ atâta milă-n rugăciune !/ Şuvoi de
lacrimi izbucnind/ dintr-un gheţar interior/ masiv topindu-se,/ uscându-se.”
Uscarea aceasta de lacrimi ( ce rămân totuşi vii) este caracteristică poetei Constanţa
Buzea care „suferind” scrie suferinţa uneii întregi umanităţi. E o Emily
Dickinoson a literaturii noastre ivită pe o treaptă superioară a evoluţiei
poeziei când „cărţile” sunt altfel făcute. „Du-te înapoi, la Plâns,/ du-te de
unde-ai venit,/ plinul umple-l,/ golul goleşte-l,/ secătuirea ştergeo-o cu
secul,/ pe toate câte mi le tot laşi/ în urmă, şi înainte,/ şi peste tot, ia-le
şi du-te !”Astfel de versuri survin într-un post-scriptum la câte un motiv
„biografic”. Ca orice poet total şi definitiv
Constanţa Buzea îşi asumă „trăitul”, biografia. Iar „netrăitele”,
crizele ( ne închipuim), devin poezie pură. Spaţiul dintre a fi şi a nu fi
trasat de shakespeareana aventură a lui Hamlet. „Pretutindeni e cerul,/ puţini
vor
ajunge acolo,/ câtorva
numai le va fi dat/ să vadă şi altceva/ decât lumea rămasă în vale,/ şi valea
ca o prăpastie/ în flăcări.”


Acest misticism asumat vine de undeva mai profund decât poezia contemporană îşi poate închipui printr-un exces public de „religios” şi de „mistic”. Oh, „latura pur
distractivă, geniul şi umorul acid, eficacittatea/ şi valoarea sentimentală, la
urma urmei”, deşi le cunoaşte, îi sunt poetei străine. Ea se adânceşte în sine
„străină” de sine şi obsedată chiar de acea de propria-i biografie „netrăită”.
Poezia culege în acest spaţiu al înstrăinării de sine rodul râvnit al absenţei:
„ un joc secund, mai pur”.


Când citeam „Roua plural”, antologia poetei apărută în „Ediţii definitive” la Editura Vinea, nu rareori mi s-a părut că visez; în „Netrăitele” visul se re-lansează
în „realitate”. Ca o dovadă în plus că poeţii nu au nimic „definitiv” decât în
postumitate. În „Netrăitele”, volum de inedite
apărut de asemeni la Editura Vinea, după ediţia „definitivă”, Constanţa Buzea
ne trimite un mesaj „postum”, ca un fel de post-scriptum la întreaga ei operă
atât de selectată şi decantată şi până aci.. „Dumnezeu ţine vântul legat” dar
poeziei îi dă drumul. „Noi nu am trăit/ la capacitatea darurilor noastre.
Puţini dintre noi/ se recunosc cu orgoliu învingători” . Noi spunem că ea,
Constanţa Buzea, are toate darurile poeziei şi le primeşte pe toate,
dăruindu-le. Biografia o transcede în miracole: “în vara următoare, când ea nu
mai era, în odăiţa golită de lucruri, văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos,
am găsit un munte de boabe, grâu pus la uscat peste vară, pe care l-am
escaladat şi în care m-am îngropat ca într-o răcoroasă materie vie. Până când
cineva mi-a spus că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, şi e păcat să risipesc şi
să calc cu picioarele misterul acesta. Ca să fiu iertată, m-a învăţat cum să
clădesc la loc muntele de grâu.” Aduce aminte insidios de “Mirabila sămânţă” a
lui Lucian Blaga dar nu este acelaşi lucru. Mărturisirea frustă şi “temută” se
transfigurează într-o cuminecare sui-generis.


Mistica poeziei ( „ Frica de moarte şterge-mi-o, Doamne”) cu graţie asumată ţine de o ars poetica absolută. „ cât ţine îndoiala/ îl simt pe Dumnezeu” aduce
aminte de disperatul strigăt evanghelic: „Cred, Doamne, ajută necredinţei
mele.” Prin poezie Constanţa Buzea ( caz unic aproape) s-a şi izbăvit.


Iar dacă ar fi să o situăm în cataloagele clipei ea nu are asemănare. Tăcerea ei din poezie face rugăciuni: „ cu seara în vedere/ ferestrele închid”. Poeta unei recluziuni
mistice mărturisind cu poezia în faţa tăcerii. Iar când „declară” şi asumă nu
este mai puţin credibilă: „Poezia este har, este duh, este dar, şi atunci când
poetul o zideşte pe hârtie, şi atunci când cititorul o găseşte şi o
preţuieşte.” Ca şi când ar grăi aici un alt Saint Augustin: „Nu M-ai căuta dacă
nu M-ai fi găsit.”




Constanta Buzea


Iubire


E timpul sa te treci în viata umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde

Tu poti însingura coline sfinte
Si nu poti fi trecuta cu vederea
Calda ca lâna, palida ca mierea

Acestei linisti pretul nu i-l cere
Zidita fie gura care minte
Razbunatoarea, simpla mea putere!

E timpul sa primesti culori promise
De plopii, de paianjenii din vise,
Si de tristeti în sine compromise.


Si Poezia E Un Somn


Si poezia e un somn
Din care nu te mai trezesti

Cu ochii largi deschisi sub mari,
Visînd la spasmele lumesti,

Cu perle pleoapele plîngînd
Sarate buzele albesti,

Nefericit, înspaimîntat
Printre comori pirateresti,

Pareri de rau ca nu-ntelegi
Miscarea gurilor de pesti,

În calmul monstrilor sorbit,
Macar astfel sa te feresti,

Fara sa fii de tot primit,
Nici înecat, nici viu nu esti,

Sa poti trînti o poarta grea,
Sa tragi perdele la feresti,

Si poezia e un somn
Din care nu te mai trezesti.



Nor

Vegheaza-ma,
Ti-e data aceasta povara de catre mine,
Eu,care nu sunt decat unul dintre fiorii
Lui Dumnezeu.
Vegheaza-ma si-ti voi fi invatatura
Si ruga,si furarea cuvintelor.
Apropie-te ca si cum ai fugi.
Chiar daca vrei sa ramai,te indepartezi.
Cand trece gradina cu marul,
Sa nu fii oglinda in care se-neaca
Viermii satui.
Cat plutesc intre cer si pamant,
Cat inca ii stii neimperecheati,
Atrasi de imaginea lor,
Pe care in tine si-o vor gasi-o
Vegheaza-ma si vei fi aparat.
Altfel,
Vom pune mainile in poala,garboviti,
Conspirand,in timp ce nori grei
Ne vor iesi din gura.
Vegheaza-ma,teme-te cand vorbesc,
Cuvintele sunt semnele mortii,
Vegheaza-mi sufletul cat inca nu
Se intoarce infrigurat in cenusa,
Desparte-l de trup si de faima
Si vezi ce ramane.


In cea mai
neagra dintre masti


Cum sunt o gura de pamant,
Mereu lovindu-ma de masti,
Le cer iertare ca un sfant,
Si ca un ucigas de masti,
De razbunarea lor ma-ncant,
Ca,moarte,nasc intr-una masti,
Care m-asteapta in cuvant,
In cea mai neagra dintre masti.

Si nu mai pot vedea,de tine,
In rautatea lor plutesc,
Cu tact de masca pe ruine,
Ma simt cocon imparatesc,
Astept ceva ce nu mai vine,
Ma-nchid in minte si vorbesc
Precum o masca-a mea cu mine,
Ma caut si ma ocolesc.

Cald mir,candva-aceste vine-
In deznadejdea lor traiesc
Gradini de ceara de albine
Care de dor innebunesc;
Sub creanga lor,sarac mai bine,
Decat poftind sa putrezesc
In cimitirele vecine
Cu ochiul vidului lumesc.

Te mai ascult un timp,Senine,
Ma-ndur sa cred ca te iubesc,
Dar numai vocea mea te tine
Imbratisat;in rest plutesc.
Maslinii sceptici ,pe coline
Sunt sufocati de cei ce cresc
Mascati in verde maracine
Si,surazand ii umilesc.

Ca sunt,intr-adevar pamant,
Setos si asurzit de masti,
Cu jumatate nume sfant,
Cu jumatate nume-masti,
De harnicia lor ma-ncant,
Ca,vii fiind ,se tem de masti,
Cand le astept intr-un cuvant-
In cea mai neagra dintre masti.

Casa marii

Zile mari de vara,
Tarmul prelungeste
Cortul lor de-atatea ori senin.

Pe nisip,amara
Umbra unui peste zburator-
Iluzie de chin.

Valuri vin,si nouri
Ies din casa marii
Amintind corabii care-au fost.

Una cu nisipul
Noi gandim profilul lent imaginat
Si fara rost.

Rasaritul pargul racoros
Ridica soarelui
Din ce in ce mai mic.

Barcile par fixe-n ancore de piatra
Duse prea departe
In nimic.

Cateodata pacea
E atat de dulce,
Cateodata in amiezi astept

Sa apara vantul
Ca un om albastru,
Transparent,cu mainile pe piept.

Dar se inmulteste
Serpuind in scurte tresariri
Caldura pe nisip.

Bronz de coif,de platosa,de scuturi,
Ne instraineaza vechiul chip.

Plajele sunt linse,
Animalul marii,
Parca-ar fi ranit si muritor,

Se jeleste,vine,
Pana-n preajma noastra,
Lacrameaza,cere ajutor.

Zile mari de vara,
Sari in nemiscare
Pierd pe drum un timp de imprumut.

Noptile sunt parca
O surpare neagra
De lumina arsa in trecut.


Inchis in lumea
celor mari


Copil sa fii,sa te gandesti,
Inchis in lumea celor mari.
Copil sa fii,sfios sa treci
Si sa asculti cuvinte.

Sa bata vantul pentru toti,
Dar pentru tine el sa-nsemne altceva,
Sa simti ca esti nemuritor.

Sa fii curat si sa te-ascunzi
De vina celorlalti,
De nori sa-ti fie mila,
Si de schimbarea lor,
De care nu sunt vinovati.

Si dupa tine
ramane o cale de mers


Catre singuratati,printre oameni,peste cetati,
Ochii lor sterpi incuind ca o rima un vers,

Caldele ziduri,fantanile,lor le arati?
Ele exista oricum.Orizonturi au sters.

Ei,fara tine ,cu tine-acelasi demers-
Praful astenic al stelei in univers.

Si,fara tine,in fata sunt miscatoarele dati,
Si dupa tine ramane o cale de mers.

Leac pentru
ingeri


Sunt trista,dar de tine niciodata.
Fug animale speriate de minuni
La care nu mai stim sa ne gandim,
Miercuri si marti,vineri si luni.

Saraci in zile,cine stie,trecem
Legati la gat de lungi copilarii,
Ninsi de puterea sfintelor petreceri,
A nu fi,a te naste,a iubi.

Ce-mi dai,sa nu mor azi,sa mai rezist?
Leac pentru ingeri,cantecul meu trist.

Masti de sfiala

Cand vine clipa de cumpana,
Inainte de a cobori
Acolo unde curg fragmentar
Iubirile neimplinite,

Frica de necunoscut,
Micile lasitati,eroare in sine
A satisfactiei,

Unde putinul bine
Care-ar fi putut sa fie sus,
Despica o gura de colos
Si urla,

Unde raul de care ne temem
Face masti ridicole de sfiala,

Si cand frica de moarte
S-a sters in sfarsit,
Cel mai greu este sufletul
Celui fericit.




Vizualizări: 241

Cuvinte cheie : buzea, celui, constanta, fericit, neraitele, poezii

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Vă rugăm să faceți donații pentru a sprijini Rețeaua literară:

SOCIAL MEDIA

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Parteneri

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2014   Created by Gelu Vlaşin.

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

$ curl -L http://github.com/facebook/php-sdk/tarball/master | tar xvz $ mv facebook-php-sdk-* facebook-php-sdk $ cp facebook-php-sdk/examples/example.php index.php
Powered by Jasper Roberts Consulting - Widget