Nicăpetre - dezvelirea lemnelor ,,Atuncia au scos voinicul toporul...”

Joi, 11 aprilie, ora 15.30. Intersecţia York Street şi King West. Din maşină observ, prin transparenţa geamurilor, siluetele de lemn ignorând forfota străzii. First Canadian Place. Mă întreb unde voi parca. Înţeleg re - pe de că nu am altceva de făcut decât să parchez cât mai aproape, căci în această zonă e oricum greu de imaginat că ai putea economisi un dolar-doi. Cobor în parcarea building-ului. Parcurg trei nivele să găsesc un loc. Sunt intimidat de mulţimea Porsche-urilor şi a altor fiare din aceeaşi familie. Găsesc în sfârşit un loc şi-apoi un ascensor şi purced spre suprafaţă. La ieşirea din cabină ochii îmi sunt inundaţi de semnalele metropolei. Ocheadele şăgalnice ale capitalismului, curăţenia, lumina artificială bine dozată. Persoane purtând bussines suits şi valize diplomat, cucoane frumoase sau mai puţin frumoase (elegante însă ). Caut spre sala expoziţională, furat cumva de ce ea ce văd în jur. Senzaţiile se amestecă ciudat. Am emoţia întâlnirii cu un eveniment care, după cum toată lumea m-a asigurat, va fi deosebit. Am emoţia primului meu interviu pentru revista VOCI. (Ştiţi, aş vrea să vă iau un interviu pentru o revistă care încă nu există... Complet idiot!) Am emoţia întâlnirii cu Nicăpetre. Am bucuria întâlnirii cu câţiva prieteni din Toronto pe care îi văd prea rar. În jur, ceea ce pare răsfăţ capitalist. Totul este frumos, dar nu atât de frumos încât să nu observi privirile absente, obosite, automatismul unor gesturi. În sfârşit, zăresc la capătul unui coridor siluetele de lemn pe care le caut în labirintul de sticlă de aproape un sfert de oră. Câteva chipuri cunoscute. Saluturi. Pupături. Politeţuri. Trag cu coada ochiului la lucrări în timp ce fac conversaţie. Pentru o clipă am senzaţia că sunt la fel de stinghere ca şi mine, doar mai majestoase, mai puternice. Caut cu privirea silueta maestrului, pe care o văzusem din stradă pentru o clipă. Mai precis, silueta pe care o bănuisem a fi a maestrului. În următoarele clipe bănuiala s-a transformat în certitudine: apariţie a bărbatului a cărui siluetă singură se complementează cu cea a trunchiurilor fasonate. Ne zâmbim. "Ne cunoaştem "? "Bine’nţeles că nu - strigă copilul vanitos în capul meu - altfel ţi-ai aduce aminte de mine"! Gura răspunde cu totul altceva. Înşir jenat fraza pregătită dinainte, cum că eu... O revistă care... interviu... dacă binevoiţi..." Bine’nţeles! De ce nu? Haide, domnule"! Nu pot însă confisca maestrul în timpul vernisajului. Lumea se adună. În general se cunosc sau au cunoştinţe comune. Fac conversaţie. Fac poze. Fac conversaţie din nou. În momentele stânjenitoare mă refugiez în diverse puncte ale sălii şi privesc lucrările. Din momentul intrării în expoziţie am sesizat o ruptură în spaţiul plastic: un drapel alb cu însemnele olimpice şi menţiunea USA sau cam aşa ceva, aruncat pe un perete, marchează locul în care începe spaţiul expoziţional al colegului de galerie: Mişa Fried. Din dreptul acelui punct începe un spaţiu organizat într-un fel care ai zice că e arbitrar. Sunt sigur însă că lucrurile stau altfel. O cucoană alăturea chiar admiră găselniţele de aşezare a obiectelor. Tot ce se poate! Dar nu cred... Încerc în mod repetat să intru în atmosfera jumătăţii acesteia de galerie. Imposibil! În faţa ochilor se oferă imagini dintr-o mitologie somnoroasă, bâlbâită. O sculptură literaturizată. Atmosferă generală de Consignaţia. Nimic de zis, problemele meşteşugăreşti rezolvate admirabil. Bronz şi sticlă lustruite frumos. Obiectele lucrate cu plăcere trădează senzualitatea contactului cu materia primă. Absenţa maniei însă - a nebuniei divine - împiedică obiectele să se trezească din somnul lor greoi - material. Feţe tâmpe, galopuri leşinate, centauri cu morgă. Pluteşte amprenta unui orfevrier al curţii, obişnuit să împodobească mânere de vătraie. Lui Mişa Fried i s-au comandat doua lucrări pentru Olimpiada de la Atlanta. M-ar fi mirat să fie altfel! Mă întorc în cealaltă jumătate. Ca un Ianus, m-am trezit privind lucrurile cu două feţe: sunt tentat pe de o parte spre experienţa interioară, resimţită aproape material, o experienţă de pe un tărâm populat cu fauni şi lemurii, în care se simte încă boarea spiritului plutind peste ape; sunt tentat, de asemenea, spre o experienţă mondenă, groasă ca un zaţ, plină de arome, de senzaţii aproape violente, de comunicări ratate, de gesticulaţii şi câte şi mai câte. Între timp sala se umple de oameni. Lumina de afară se stinge treptat. Siluetele de lemn nu se mai opun dojenitor zgârie-norilor ce se ridică băţos dincolo de geamurile sălii. Acum veghează înţelepte şi tăcute întâlnirea unor oameni veniţi de departe, profitând de momente de acest fel pentru a se căuta cu înfrigurare. Aş vrea să înțeleg totul, să fiu peste tot. Realizez că e un minunat prilej să-mi fac reclamă. Pentru revistă adică. Mă jenez. Observ. Lume de toate vârstele. Unii veniţi să vadă lucrările, să-l vadă pe maestru; alţii, să facă conversaţie, să vadă lumea, să bea o şampanie pe gratis. Înghit cu greu conţinutul unui păhăruţ. Nu că nu-mi place, am senzaţia însă că soţia lui Mişa ne numără înghiţiturile. Probabil doar mi se pare. Unii au pierdut ei înşişi numărul. Apucături dintr-o studenţie pe care nu au reuşit să o părăsească. Cucoane cu prestanţă, cucoane cu aere, cucoane cu fiice, cucoane fără fiice, cucoane cu soţi sau fără. Persoane stânjenite în prezenţa lucrărilor întreabă savant din ce lemn sunt făcute. Canadieni. Avizaţi şi ne. Canadieni francofoni - jurnalişti. Alţi artişti. Unii vin şi pleacă. O fermecătoare sârboaică, staroste de galerie. Un tip cu plete cârlionţate dibaci (nici până azi nu am aflat cine e). Mişa cu părul vopsit. Un cameraman de la Rogers care se foieşte, încercând, probabil, să facă impresie şi reuşind doar să deranjeze lumea. Un tip de la iuniune, vorbind british, deschide vernisajul când suntem pe cale să plecăm. Platitudini: artişti fugiţi din ţară, cortina de fier, diferenţe de stil, etc. Totuşi, Nicăpetre este emoţionat. Ca şi când acest individ cu ţinută de inspector de piaţă i-ar putea oferi recunoaşterea. Lui, cel care a sculptat în parcuri, pe lângă gropi de gunoi, în gunoiul comunist. Cel care a sculptat Invocaţii şi Akrotiri,  Adam şi Eva şi Altare Păgâne. Şi Triptic. Simt sala, oraşul, lumea întreagă, ca pe o pădure ostilă. Caut cu ochii spre hieraticele statui de lemn şi-l văd pe artist scoţând barda şi aruncând-o în spate! ...şi, pădurea se preface în expoziţie!

 

aprilie, 1996 Kitchener

 

Vizualizări: 2

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor