Nina Ceranu: Clinica... Un om între două lumi...

RESPIR SUB ALT CER

Nina Ceranu ne invită tranşant la o călătorie spirituală între două lumi în romanul Respir sub alt cer[1], o poveste aparent simplă, povestea unui om la sfârşitul zilelor sale, epilogul unui destins, apoi efortul de a rezista timpului prin scris. Romanul a avut drept consilier editorial pe Ilie Chelariu şi lector pe Eugen Dorcescu şi a apărut sub egida Fundaţiei Culturale „Orient Latin”, Timişoara.

Întâmplarea se petrece la Clinică, acolo Iachint scrie un jurnal, un scurt jurnal în care zilele se topesc sub apăsarea bolii, în prezenţa Annei, soţia, a medicului, a timpului bolnav de perspectivă. Experienţa e una brutală, care macină memoria pentru că boala marchează partea intimă a fiinţei, dar speranţa că acele ultime cuvinte scrise vor da o altă dimensiune omului prin mărturia sa.  

Povestirea este una reală şi simbolică în acelaşi timp, omenirea bolnavă aflată la sfârşit de veac, cu ultimele impresii, cu nădejdea în mesajului pe care îl lasă prin scris pentru o altă lume care vine după ea, cu boala care este un personaj mai mult decât real. Ieşirea din singurătatea destinului se face deci prin povestire, acea înşiruire de fapte, nume, imagini, anotimpuri, spaimă, eroare, amintire.

Cartea are o prefaţă de Cornel Ungureanu care conchide că Nina Ceranu pune în lumină mesajului despre concluziile unui om referitoare la existenţă, într-o lume care şi-a pierdut identitatea.

Romanul are ca temă speranţa omului de a sta între două lumi, posibilitatea de a rezista sub alt cer, o idee creştină simplă dar profundă.

Personajul povestirii pare a fi autorul cărţii, de fapt scriitoarea se transpune în mintea celui aflat pe patul din clinică şi, surprinzător, reuşeşte să pătrundă în lumea bărbatului care îşi pierde viaţa treptat, cu fiecare zi, conştient, atent la soţia sa Anna, privind ca într-o oglindă întoarsă, reuşind să citească viaţa din vorbele, din reacţiile ei, din teama ei, cumva detaşat de tragedia proprie. Scrierea poveştii dă senzaţia de viaţă din plin, e narcoza care ţine sub control durerea fizică şi durea spirituală care o urmează, prin refuzul perspectivei imediate. În spatele textului scris se simte tragedia dură, trăită, posibilă, în planul realităţii imediate, mesaj pe care autoarea reuşeşte să-l transmită prin empatie.

Clinica este într-o altă ţară, departe de arealul normal al personajului, calculele vieţii sunt altele, peisajul din fereastră altul. Se simte efortul de a evada din criza existenţei cauzată de boală. Boala e una reală, devine personaj, e personajul de fiecare zi care declanşează energiile morţii, paradoxal, tragedia se transformă în speranţă, în imn dedicat vieţii trecute, prezente, viitoare, un imn discret, implicit, necesar. Cântecul dedicat vieţii ca viaţă, cu toate momentele cruciale: dragoste, moarte, boală, călătorie, speranţă, mesaj, călătorie, ieşirea din criză prin perspectiva altui cer.

Acest lucru rezultă din vigoarea imnului, nu din explozia expresiei.

Orice zi în lumină e o binecuvântare de la Dumnezeu. Aproape că nu mai contează cum o trăieşti. E suficient să vezi soarele, să te mângâie cu căldura lui şi să simţi că încă eşti în atenţia lui Dumnezeu.” –aceasta este starea povestirii, esenţa ei, să fii în atenţia lui Dumnezeu, ultima frontieră pentru sufletul apăsat de timp, durere şi veşnicie.

Viaţa din Clinică este spartă de visul dragostei carnale, un vis care demonstrează energiile neconsumate ale fiinţei, explozia vieţii care biruie moartea, femeia aceea din vis e reală dar şi simbolică, e poate moartea, femeie fără chip, ca o statuie vie din antichitate, lut şi simbol, amintirea Evei care dă viaţă şi aduce moarte în acelaşi timp, prin păcat. Amestecul acesta e doza necesară pentru existenţa zilnică. „E tot moartea, mi-a trecut prin minte. Femei ca ea n-am iubit niciodată, atunci cum de la asta mă fascinează hidoşenia trupului ei?” Avea pielea poroasă, ca şi cum toată apa s-ar fi scurs din ea şi-ar fi rămas aridă, ca un pământ peste care s-a instalat seceta.>>

E apoi visul declanşat poate de tratamente, poate de mişcarea creierului în jurul ideii de viaţă, e visul de început al dragostei, o dragoste eternă născut din lipirea fiinţelor gemene, el şi ea, matricea de la început, formula care rezistă timpului, cu toate darurile şi erorile posibile. Regăsirea sinelui în sinele cu alte forme, cu alte tristeţi.

Această dragoste care revine brutal în vis şi în existenţa eternă, dar reală, e un cântec, e poemul dar şi povestirea, moartea şi renaşterea, căderea în păcat şi eliberarea prin ritual, acolo, la marginea mării, în aerul sărat şi înalt, ceva între libertatea absolută şi închisoarea absolută, presiunea care naşte dragostea şi prin memoria cărnii.

Întrebarea fundamentală: de ce ea şi nu altă femeie? Răspunsul e poemul ritmat de idee.

Cântec de lebădă, cântecul plecării.

Ultimele cuvinte: Anna, Anna, apoi o luminiţă care vesteşte alt cer.

Trecerea e posibilă, conştiinţa trecerii se fixează prin scris, ultimele puteri pentru a depune mărturia despre viaţă, cuvintele simple care conţin complexe timpuri trăite.

Nina Ceranu a preferat simplitatea povestirii pentru a reda tragedia existenţei, dar şi grandoarea ei, la limita dintre două lumi. Mesajul devine puternic cu fiecare poveste din povestea cea mare de la Clinică. Ideea sinuciderii, posibilă în situaţii limită, e depăşită de speranţa altui cer. Valorile creştine biruiesc, viaţa omului nu e a omului, e stropul de aur venit din alt cer.

„Modalităţile despre modul cum să înving boala au devenit cele mai importante şi încep să semene cu o meserie. Pot să scriu cel puţin un tratat despre încercările de a mă eschiva, ca să mă furişez de Neprevăzuta.” Lupta cu boala e o stare a energiilor primare. Romanul aruncă o perspectivă asupra viitorului mundan prin descrierea tradiţiilor specifice românilor după moarte, tradiţii care încep de devreme, insul care îşi cumpără sicriul de timpuriu pentru a fi sigur de respectarea ritualului, pentru liniştea proprie şi pentru ochii celor care rămân.

Romanul trimite la o altă experienţă literară redată însă prin versuri de Valeriu Bârgău în volumul Tratat despre morţi, apărut după moartea poetului, în anul 2008, sub îngrijirea soţiei acestuia, Mariana Pândaru, un volum care are ca obiect viaţa individului pe patul de spital, la limitele posibile, sub tensiunea altei existenţe.

De fapt e povestirea unui om, marinar, care în timpul vieţii a călătorit în lume şi acum, la final de existenţă, călătoreşte, compensatoriu, la modul spiritual, e mişcarea spiritului care atrage celălalt cer.

Constantin Stancu

 

Vizualizări: 59

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Octombrie 17, 2014 la 1:33pm

Personaj la Clinică, un marinar... Simbol, premoniţie, anticipare?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor