L-am vazut  prima data in urma cu doi ani.  Conducea o bicicleta incarcata pana la refuz, atat in fata cat si in spate, cu saci uriasi, umpluti cu plasticuri si hartie. Nu puteai sa nu il observi cu o astfel de incarcatura, si mai ales ca strada pe care circulam la acea ora, era pustie.

Imaginea lui mi s-a parut contrastanta cu imaginea pe care o aveam eu asupra occidentului si mai ales asupra unei tari ca Germania.  Deci..iata ca si Germania are „nomazii“ sai. Iar ceva mai tarziu, am vazut ca si aici exista cersetori si oameni ai strazii si ca de fapt, acestia exista peste tot in lume, si oriunde ai merge ca sa uiti de ei, ii vei regasi mereu.

Surpriza aparitiei lui a fost asa de mare incat nu am apucat sa il studiez in amanuntime, mai ales ca pe bicicleta fiind, trecerea  lui prin raza mea vizuala a fost destul de scurta.

Dar asa cum pentru mine, ochii reprezinta oglinda sufletului, iata ca am reusit sa -i surprind privirea:

Doi ochi mici, patruzatori s-au uitat spre mine…stia ca il studiez, si cred ca este deja obisnuit cu privirea mirata sau curioasa a trecatorilor. Am lasat rusinata ochii in jos, dupa care am intors capul inapoi, ca sa il mai vad odata. Astfel am sesizat ca era descult si avea calcaiele crepate…Purta pantaloni pana la genunchi,  vara fiind, si de la genunchi in jos, pulpele ii erau infasate cu niste bucati de panza neagra, taiata in triunghiuri, si care erau insirate pe un snur…asa, ca niste fanioane.

Am mai sesizat parul lui grizonat, lung, rasfirat pe umeri si barba la fel de lunga…mai mult cu tenta gri decat alba. Mai purta pe frunte doua perechi de ochelari: una de vedere si una de soare. In rest, mai avea pe el un tricou…nu imi mai amintesc nici culoarea lui si nici daca dadea semne vadite de nespalat.

Am revenit acasa cu imaginea lui in minte, dupa care am asternut in scris impresiile care m-au marcat la vederea lui. Nu stiu ce mi s-a parut special la acel om in jurul varstei de 50 de ani: ochii lui a caror privire spunea multe, sau imaginea lui atat de diferita…ca si cum locul lui nu ar fi fost acolo, ca si cum facea ceea ce facea ca pe un supliciu, sau poate in mod ostentativ, pentru a demonstra lumii sau siesi ceva anume…dar oare ce?

Timpul a trecut, si ma intrebam daca am sa il revad vreodata.

Cateva luni mai tarziu, l-am revazut…de data aceasta in centrul orasului la DM, un magazin de drogherii.  L-am auzit vorbind cu vanzatoarele…are o voce placuta si este foarte volubil. De data aceasta, bicicleta lui nu era atat de incarcata…poate ca era abia la inceput de drum…cine stie.

Alte saptamani mai tarziu, l-am vazut din nou, era iar pe straduta mea din apropiere…mi-a simtit privirea, mi-a sustinut-o si cand a trecut pe langa mine, m-a salutat.

Curiozitatea mea devenea din ce in ce mai mare. Nu era cu mult schimbat, am sesizat ca mai avea o pereche de ochelari de vedere pe frunte si toamna fiind, avea in picioare o pereche de „opinci“ confectionate din…folii..mai multe folii, de diverse culori. Pulpele ii erau „imbracate“ cu aceleasi bucati de panza neagra, ceva mai in dezordine si peste pantalonii de vara se incinsese cu un sac de

folie albastru. Mai avea in plus o haina de toamna, incheiata, astfel ca nu am sesizat daca purta mereu acelasi tricou.

La vederea lui, nu stiu cum se facea ca zgomotul din jurul meu, larma orasului, se estompa dintr-odata si toata atentia mea era captata de acest personaj: oare de unde vine, cine este, unde locuieste???

L-am intalnit astfel de vreo sapte ori in rastimp de doi ani. Ieri, l-am revazut!

Era din nou la DM, unde culegea din cosul de gunoi hartiile colorate ce ramaneau de la impachetat.

Parea de-al casei. Din nou s-a estompat larma orasului, si din nou l-am tintit cu privirea, dar de undeva din spatele si  laterala lui, ca sa il pot studia in liniste. De data aceasta aveam timp berechet, iar el nu parea sa fie grabit ca si altadata. In plus, am avut norocul ca la iesire, in strada sa se opreasca langa bicicleta lui ( de data asta goala) ,la discutii cu o..tanara.  Au stat acolo de vorba, mai bine de 20 de minute, timp in care eu mi-am mutat locul de cateva ori, incercand chiar sa ascult despre ce vorbeste.

Am observat astfel ca mai avea inca o pereche de ochelari de vedere pe cap, ca cei de soare lipseau, dar in parul lui incalcit, stateau insiruite patru perechi de ochelari de vedere, una dintre ele, lipita pe alocuri cu banda scotch. Nu stiu de ce imi dadea impresia ca ii poarta de fapt ca pe niste accesorii.

  In picioare, opincile lui de folie erau de data aceasta mai albe, mai exact, pe deasupra erau pungi de folie transparenta, ce lasa sa se intrevada multitudine de culori din care straturi peste straturi, era confectionata incaltamintea lui. Banuiesc ca nu ii era tocmai cald, pentru ca isi muta echilibrul de pe un picior pe altul, ceea ce nu il impiedica sa discute mai departe cu tanara sa interlocutoare. La inceput, ea paruse putin jenata, dupa care, este posibil ca tema discutiei sa devina atat de interesanta incat ea sa faca abstractie de restul lumii si de privirile curioase  ale trecatorilor. Nici chiar insistenta privirolor mele nu i-a atras atentia!

Am continuat apoi sa il observ: jacheta de iarna, incheiata pana sus, avea buzunarele burdusite, habar nu am cu ce…parul lung, cam pana la uneri si barba cam tot asa. Era incins cu doi saci de plastic la brau, tot albastri, unul mai inchis la culoare decat celalalt si rupt la o margine.. Apoi, pulpele lui, erau ceva mai dezgolite..se vedea bine snurul negru pe care erau prinse „fanioanele“ negre, care erau acum doar niste ramasite din ceea ce fusesera niste triunghiuri, candva.  Din cauza frigului, pielea avea o culoare albicioasa, ceea ce mi-a dat iluzia la inceput ca ar avea totusi ciorapi treisferturi..ceva acolo, pe piele doar este iarna, nu-i asa?

In mintea mea nu avea loc acceptul : adica cum, de doi ani, el nu a dat jos de pe picioare snurul cu fanioanele cele negre? Sau chiar le dezbraca si iar le imbraca in fiecare seara si dimineata?

In concepul meu  nu  pot sa ii gasesc acestui om adevaratul lui loc: nici in randul cersetorilor (pentru ca de fapt el nu cerseste), nici in randul vagabonzilor (pentru ca nu vagabondeaza), nici in randul nebunilor (pentru ca pare totusi cerebral).  Asadar, in mintea mea exista inca goluri…exista inca semne de intrebare si raspunsuri de cautat.

„Nomadul“, este un nume provizoriu pe care i l-am dat eu acum, nestiind daca are un nume.

Desigur…este un  om, o viata…un destin, o furnica intr-un furnicar, o picatura intr-un ocean  sau o stea printre puzderia de stele.

Dar…nu stiu cum sa spun…daca nu i-as fi vazut ochii!!!!  

 

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor