Nopti pariziene 29 O călătorie Paris- Roma a anului 2000.

Apropierea de Jubileul anului 2000 m-a prins la Paris. Am plecat de aici cu autocarul Eurolines  într-un prim circuit europass Paris-Roma prin : Troyes, Dijon, Lyon, Grenoble, Torino, Milano, Florenta, Roma.

 Era toamna anului 2000 luna noiembrie. Aveam cincizeci de ani şi dorisem să finalizez  doctoratul la Paris în co-tutelă la Facultatea din Marne La Vallée pe care fiul meu tocmai o terminase.

Mă invitase să dorm o lună la căminul unde locuise ultimul an, chiar în camera vecină cu cea a unui prieten bosniac. Erau condiţii mai mult decât accesibile financiar, cu numai o sută de dolari pe lună. Mă impresionase modul cum se organizase deosebit de  judicios ca student,. Intervenise în momentul în care mi se făcuse rău în Grădinile Versailles. Mă salvase o pereche de tineri. Venise cu un rucsac plin cu conserve şi bunătăţi să îmi dea, să nu sufăr de foame….

-Tată, aşa cum aţi făcut tu, atâţia ani şi mama, în timpuri grele, a venit acum rândul meu să fiu atent cu voi, părinţii!
Circuitul la Roma se dorea continuat cu oraşe precum  Maastricht din Olanda la Conferinţa de acoperiri organice pe sticlă şi  Bruxelles. Întoarcerea la Paris urma prin Principatul Luxemburg cu oraşul superb Luxemburg .

Am plecat spre Roma  de la Galieni. Luasem bilet tip circuit cu călătorie oriunde în Europa, cu aceeaşi sumă de bani care aş fi dat-o pe un bilet obişnuit tur-retur Bucureşti–Paris.

Călătoria  timp de 24 de ore, a fost deosebit de grea. Pe drum am simţit că mă sufoc din cauza poziţiei incomode. Am făcut multe rugăciuni să pot să rezist, să nu fie nevoie să iau calea întoarsă.Numai o minune de la Dumnezeu, de la Măicuţa Domnului a făcut să rezist cu bine.

Ajuns la Roma, m-am deplasat către Inistituto de Assunto, unde urma să fiu cazat şi să iau masa. Până la urmă, călătoria la Roma era una în care să mă rog fierbinte Mântuitorului nostru să mă fac bine.

Citisem mai multe cărţi istorice  care incitaseră curiozitatea mea precum: Fabiola cu primele trei secole după Hristos ale creştinismului, Quo Vadis a scriitorului polonez Henry Sienkiewicz, un Sadoveanu al Poloniei. Urmărisem cu sufletul la gură filmele istorice Quo Vadis -1951– nominalizat pentru opt Oscaruri inclusiv pentru cel mai bun film şi Ben Hur la fel de celebru.

Cei doi apostoli ai Mântuitorului nostru Petru şi Pavel, veniseră aici la Roma, ca misionari, pentru a fi în final martirizaţi.

Dar, mai era un motiv temeinic al venirii mele. Mă simţeam atras de personalitatea unui Papă care făcuse atâta pentru omenire cât făcuseră puţini oameni.

Simţeam că fie şi apropierea la o distanţă de câţiva zeci de metri de acesta îmi va face bine. M-am cazat din trimitere de la Dumnezeu la măicuţele de la Instituto d 'Asunto al Vaticanului.Am fost omenit în mod deosebit cu foarte puţini bani.

Era sfârşitul mileniului doi şi început de nou mileniu-mileniul  trei.  Papa Ioan Paul al doilea, deschisese o poartă care nu fusese ridicată de sute de ani, poate de un mileniu.

Era o poartă impunătoare, imensă, cu două canaturi, sculptată, prezentând scene din Biblie. Am păşit cu mare emoţie, împreună cu miile de pelerini, căutând să acced la moaştele Sfântului Apostol Petru din inima Vaticanului.

Alaiul era mare. Se umpluse Piaţa mare a Vaticanului. Oamenii veniţi din toate părţile lumii purtau diverse mesaje, pancarte,steaguri, la acest măreţ eveniment.

Erau emoţionaţi de acest eveniment pe care îl poţi trăi doar odată în viaţă, asta  pentru întregi generaţii.

Papa ne privise  de acolo de sus şi ne binecuvântase de la fereastra  Palatului Vaticanului, chiar de pe partea din dreapta a porţii.

Avea o privire blândă, iubitoare. Binecuvântarea sa am simţit-o adânc în suflet.

M-am mai întâlnit cu această binecuvântare doar o dată, în anul 2012, în dimineaţa zilei de 29 octombrie, dupa ce noaptea o vegheasem pe mama mea, în vârstă de 91 de ani.

Suferise un ultim atac vascular cerebral ce atinsese centrul inimii, fiind la Căminul Catedralei Sfânta Maria din Popeşti Leordeni .În holul de la intrare, pe partea dreaptă era o poză mare cu Papa Ioan Paul,  binecuvântând mulţimile adunate. Mă lungisem de o oră pe canapea. Privind fotografia sa, îndurerat pentru mama, brusc Papa prinsese viaţă.

În faţa ochilor mei stupefiaţi, mă binecuvânta, eu fiind undeva în spatele oamenilor.Mişca corpul, capul, ochii, mâinile…..se uita la mine.Mă frecam la ochi crezând că halucinez. Dar lucrurile se petreceau in continuu de mai multe minute, ca şi cum aş fi participat la acel eveniment care îl arăta pe Papa viu,  înainte de a trece la cele veşnice.

La doar şase ore de la această întâmplare, mama mea – ortodoxă a plecat la  Dumnezeu. ...

Viaţa şi misiunea unui Om, cea a unui preot sunt copleşitoare.

Poate face mult bine în viaţa sa, până în ultimile sale momente. Poate îndura enorm, aşa cum a îndurat Papa toată viaţa urme deosebit de dureroase, de la incidente majore, de la atentate, în care viaţa să îi fie pusă în mare primejdie, iar Dumnezeu să i-o salveze la vedere, miraculos.

Astfel de lucruri s-au petrecut cu Papa, Om al lui Dumnezeu.

O minune privitor la sănătatea mea şubrezită aşteptam și eu acum.Rezistasem la  toate problemele ivite pe drum. Dispăruseră ca prin farmec.

 Papa Iuliu al II-lea a pornit  proiectele  uimitoare legate de Vatican, folosind cei mai mari artiști ai renașterii. Arhitectura Vaticanului a fost transformată pentru totdeauna de viziunea lui Donato Bramante care  făcuse planurile Bazilicii Sf. Petru și Palatului de lângă ea....

Dar eu eram acum aproape de statuia lui Michelangelo "Pieta", aflată pe partea dreaptă a sălii Vaticanului. Fusese un prilej  de primă reculegere. Pietà este o sculptură creată în anul 1499 de marele artist. "Agonie şi Extaz", cartea lui Irving Stone descrie tulburător viaţa, opera acestui geniu al omenirii.

Capodoperă a sculpturii renascentiste, ca şi David, o aveam acum în faţa ochilor.

A fost singura lucrare semnată de Michelangelo.

Semnătura sa putea fi văzută pe centura care îi încingea pe diagonală pieptul Fecioarei Maria: MICHAELA[N]GELUS BONAROTUS FLORENTIN[US] FACIEBA[T] (Michelangelo Buonarroti, Florenţa, a făcut-o) .

Semnarea acestei opere a fost determinată de controversele care au existat la acel timp, cum că altcineva ar fi făcut această lucrare nu Michelangelo. Lucrarea fusese realizată pentru un cardinal francez pe nume Jean de Billheres repartizat la Roma .

Creată iniţial ca monument funerar al cardinalului,a fost  mutată ulterior în secolul al XVIII-lea , în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică.

Sculptura o întruchipează pe Fecioara Maria ţinând în braţe trupul lui Iisus Hristos după crucificare. Interpretarea dată de Michelangelo Pietei este unică. Ea împleteşte idealuri de frumuseţe renascentiste cu cele naturaliste.

De-a lungul timpului, sculptura a suferit mai multe deteriorări. Patru degete de la mâna stângă a Fecioarei au fost sparte în timpul unei mutări. Acestea au fost restaurate în anul 1736 de către Giuseppe Liuroni.

Cea mai mare distrugere a suferit-o lucrarea la data de 21 mai 1972, în Duminica Rusaliilor, când un geolog dezaxat pe nume LaszloToth a intrat în capelă şi a atacat sculptura cu un ciocan strigând "Eu sunt Iisus Hristos".

Martorii au luat bucăţile de marmură care au sărit. Mai târziu, unele dintre acestea au fost returnate, însă multe dintre ele nu, printre care şi nasul Fecioarei, care a trebuit să fie reconstruit dintr-un bloc tăiat din spate.

După  acel atac, capodopera a fost minuţios restaurată şi înapoiată Bazilicii Sfântul Petru. A fost plasată  imediat după intrare,  pe partea dreaptă, între Sfânta Uşă şi altarul Sfântului Sebastian, protejată de un geam blindat.

Eram acum în faţa acestui geam. Mă rugam insistent, fierbinte Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru pentru binele familiei mele, impresionat de scena cutremurătoare a Coborârii de pe Cruce.

Simţeam cu tot sufletul meu, participam total la ceea ce se întâmplase acum două mii de ani..

Am avansat şi am sărutat moaştele Sfântului Grigorie de Nysa; am coborât prin centrul clădirii Bazilicii din Vatican.

Scările m-au purtat către adâncurile Vaticanului, cum spune André Gide în Pivniţele Vaticanului.

Am depăşit Papii aşezaţi unul după altul în cavouri de piatră cu multe inscripţii şi am ajuns acolo unde dorisem să fiu-aproape de moaştele Sfântului Apostol Petru, atât de îndrăgit de creştini alături de Sfântul Apostol Pavel –Apostolul neamurilor.

M-am simţit mult  întărit prin rugăciunile purtate în genunchi aici, de toate aceste reuşite pentru care mă chemase Dumnezeu…..

Papa Ioan Paul al II-lea. Vaticanul

Motto:

 "Papa Ioan Paul al II-lea va rămâne ultimul gigant al epocii noastre. De-a lungul unui pontificat excepţional de lung, primul papă  polonez din istoria papalităţii, a jucat  un rol în acelaşi timp major şi contradictoriu.  A rămas în tradiţia, pe care a apărat-o, cea a Liturghiei, a dogmaticii Bisericii catolice, a ceea ce i-a  dat  uneori  imaginea unui   papă conservator, chiar sever , mai ales pe planul moralităţii. Dar, începutul mileniului trei al erei creştine  a găsit în cadrul unei modernizări  şi mondializări, această Biserică,  cu un miliard de adepţi fideli. Papa a fost unul din principalii "actori" ai căderii comunismului în Europa. El nu a încetat niciodată  să lupte pentru pace şi pentru drepturile omului. A efectuat  pentru aceasta mai mult de o sută de voiaje apostolice şi s-a apropiat  foarte mult de tineret. A denunţat în mod spectaculos greşelile din trecut ale Bisericii catolice, a contribuit la reconcilierea cu lumea evreilor. Cine  a fost deci Papa Ioan Paul al II-lea ? Trecutul său  a fost dens şi contrastant; a necesitat autorului  lucrării mai mulţi ani de documentare referitor la lumina  şi personalitatea  operei unui Papă ieşit din comun. " Bernard Lecomte 1

După ce a fost jurnalist la  revista "La Croix- Crucea", apoi reporter la  Express şi Redactor Şef la  "Le Figaro Magasin", Bernard Lecomte a ajuns  specialist al Vaticanului pentru  ţările de Est. Din acest motiv  s-a documentat asiduu privitor la  unul din personajele marcante ale istoriei  noastre moderne-Papa Ioan Paul al II-lea. Biografia Suveranului Pontif, s-a impus ca una de referinţă.

Partea II-a   cărţii  sale 1cuprinde Enciclica dată de Papa Ioan Paul al II-lea "pentru anul 2000". Iată ce declara Papa:

"Mântuitorul nostru Iisus Hristos este în centrul universului şi al istoriei omenirii. Către El se întoarce  gândirea, inima mea, la această oră,  Biserica, dar şi întreaga familie a umanităţii contemporane. Momentul acesta vine după predecesorul meu drag - Papa Ioan Paul I-ul . Dumnezeu mi-a încredinţat, apropiat de  momentul anului  2000 printr-un semn  scris primit misterios,  necesitatea sărbătoririi  de la Roma.  . …Este dificil să expun acum, modul  cum acest an va marca  derularea istoriei omeneşti şi care va fi aceasta pentru fiecare popor, naţiune, ţară, continent.

Pentru Biserică, pentru creştinii de  până la marginile pământului, acest an 2000, va fi un an de mare Jubileu. "În mai multe rânduri, Papa revenise  asupra obiectivului-Anul 2000, fără niciun fel de ambiguitate.

În Enciclica " Dominum et vivificantum", consacrată Sfântului Duh, publicată la 18 mai 1986, aceasta se referea la  misiunea papală de a proclama prezenţa Sfântul Duh în familia  întregii umanităţi.

Puţini oameni au înţeles  atunci semnificaţia acestei propoziţii. Dar numeroşi prelaţi considerau că acesta este un papă dăruit, venit dintr-o ţară în care trecutul a avut o valoare particulară, care a redat  Bisericii gustul celebrărilor aniversare.

Această personalitate atâta de ataşată comemorărilor şi jubileelor, nu putea să nu amintească de celebrarea bimilenară a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Papa anunţase încă din anul 78 că  doreşte unitatea, pacea între cele două Biserici surori. Aceasta  va fi sărbătorită  odată cu intrarea în mileniul trei. Puţini  îşi imaginau  faptul că, cu problemele  sale severe  de sănătate pe care le avea Papa  înainte de anul 2000,  (provenite de la accidente, atentate, vârstă) va reuşi.

"Marele Jubileu al anului 2000" În  data de 10 noiembrie 1994, Papa publicase Scrisoarea apostolică "Tertio millenio adveniente", un text complet, adesea exultant, care repunea Jubileul anului 2000  în continuitatea istoriei umanităţii şi a Bisericii lui Hristos.

Acesta spunea: " Pregătirea Jubileului  este una din cheile importante de interpretare a pontificatului meu."

Papa sublinia importanţa Jubileului nu numai pentru creştinătate ci  şi pentru întreaga umanitate, dat fiind rolul de prim plan jucat de creştinism în timpul celor două mii de ani scurşi. Acesta ştia că  Sf. Dionisie cel mic, cel care a fixat începutul erei creştine s-a înşelat cu  aproape patru ani în această datare.

De aceea, jubileul ar fi trebuit sărbătorit în anul 1995 sau 1996.  

Ştia de asemenea că istoria creştinătăţii nu este unitară şi că Bisericile din alte continente sunt departe de a serba 2000 de ani.

 În Brazilia de exemplu  colonizarea avusese loc acum cinci sute de ani;  în Japonia, primii misionari  ajunseseră  doar acum patru sute cincizeci de ani, În Africa, se vorbea adesea de o sută de ani de la evanghelizare.

Dar,   Papa Ioan Paul al II-lea,  topea toate aceste elemente considerate de el secundare.

Spunea la acel moment:

" Ce pot  determina -imprecizia statistică, polemicile istorice, îndoiala ştiinţifică, comparativ cu apariţiile Maicii Domnului  de la Fatima, botezul Sf .Clovis? Esenţialul este cel al credinţei. Esentialul este Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, eveniment major,  prin care Dumnezeu a intrat în istoria oamenilor. "  

Papa a afirmat  astfel că Iisus Hristos este " Seigneur du temps- Domnul  tuturor timpurilor".

Hristos este" Începutul tuturor ".Pentru aceasta, noţiunea de timp este fundamentală în creştinism; de aceea este  determinantă  abordarea sfântă a acestei Sărbători  prin aniversări, canonizări, jubilee. ….Anul 2000, dincolo de  numărul cu trei de zero, este aniversarea aniversărilor, cea a Întrupării, prin care "eternitatea – veşnicia a comunicat cu timpul".

Speranţa sa se baza pe încrederea în om. Jubileul anului 2000 era  ecoul  expresiei acestuia " Nu vă fie frică"  din  anul 1978.

Biserica  catolică reânnoise această practică în anul 1300, atunci când Papa Bonifaciu al VII-lea  convocase primul Jubileu al  tuturor timpurilor, la presiunea maselor populare.

"Mai mult decât protestanţii-limitaţi istoric, decât ortodocşii- limitaţi geografic, catolicii, care au revendicat universalitatea Bisericii, şi-au asumat greşelile, erorile. Acesta a fost semnul prin care s-a aniversat anul 2000. Ca o extraordinară înşiruire de evenimente, a  început cu deschiderea solemnă, jubiliară a Porţii Sfinte şi închiderea acesteia  la 6 ianuarie 2001, ziua Epifaniei- Bobotezei. Apoi  au urmat celebrarea în toate riturile  Bisericii, pelerinajele tematice, manifestările ecumenice, congresele internaţionale."   

 

Bibliografie

Bernard Lecomte- Jean Paul II , nouvelle edition, Gallimard, 2003, reeditare 2006,2014, Un Papă al anului 2000- Partea II-a ,  pg  815-816, 830-831.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor