Eugène Ionesco est cunoscut ca un deschizatori de drumuri al « teatrului de avangarda », « teatru nou », prin piese ca « Scaunele », « Rinocerii » sau « Lectia ». O importanta aparte o au, de asemenea, eseurile si jurnalele care aduc o completare imaginii autorului. « Note si contranote », publicate in 1966 la Editura Gallimard, prezinta intr-o succesiune de scrieri - intrebari, raspunsuri, controverse - de-a lungul unui deceniu (1951 -1963) idei personale cu privire la importanta literaturii.
          Printre repetitii, eseul raspunde la unele intrebari privind pe de o parte notiuni de critica literara, valoarea unei opere, rolul scriitorului si al criticului, iar pe de alta parte isi justifica alegerea pentru teatru.
In literatura nu ar trebui sa conteze daca se dau sau nu raspunsuri ; o opera literara nu se vrea didactica, ci un univers viu in care personajele pun intrebari si gasesc raspunsuri.
          « Trebuie lasate contradictiile sa se dezvolte in toata libertatea ; antagonismele se vor uni ele insele, poate opunandu-se intr-un echilibru dinamic. Vom vedea ceea ce va iesi ». (1) 
           Valoarea ei este data atat de noutatea expresiei artistice si estetice, cat si de intensitatea si complexitatea intrebarilor pe care le ridica. Autorul, adept al formulei socratice « stiu ca nu stiu nimic », indrazneste, prin intermediul personajelor sale, sa viseze si sa cugete dincolo de conventia oricarei ideologii care conduce la alienarea omului vizavi de social.
           In ceea ce priveste teatrul, dramaturgul insista asupra necesitatii reinnoirii limbajului deoarece « revolutia teatrala s-a oprit in 1925 ». Constatand ca ceea ce-i indisplacea in teatru erau tocmai « sforile », procedeele prea evidente si amintindu-si de copilarie pe cand avea obiceiul sa priveasca teatrul de marionete in Gradina Louxembourg, Ionesco isi propune sa faca un « teatru nou », un « anti-teatru » in care sa ingroase efectele pana la paroxism, sa nu le ascunda, ci sa le redea mai vizibile ca niciodata, inventand un teatru al vilolentei : violent de comic, violent de dramatic. Se stie ca pentru autor comicul era de cele mai multe ori « intuitia absurdului », de unde mai tarziu se va naste rasul absurd.
           Constient ca avangarda reprezinta doar un pasaj de trecere spre un alt teatru, autorul alege o tema clasica declarandu-se astfel adept al clasicismului :
« Pot sa spun ca teatrul meu este un teatru al deriziunii. Nu o anumita societate pare derizorie, ci omul. Vedeti bine ca exista teme eterne » (p. 190)
             Paginile consacrate criticii fac aluzie la cartea « Mica prefata la orice critica » a lui Jean Paulhan, la ideea imposibilitatii criticilor de a judeca obiectiv opera, fara reminescente ideologice care sa tradeze formarea politica sau artistica a criticului, la absenta unor criterii strict literare pentru analiza unei opere. Cel mai adesea aceasta nu este altceva decat o incoerenta, antagonista de cele mai multe ori, determinata de actualitatea in care traim, de subiectivismul personal riscand adesea sa o transformam intr-o propaganda care « tulbura spiritele ».
              Un loc aparte il ocupa in carte controversele londoneze in care Kenneth Tynan il acuza pe Ionesco de a fi creat o lume de « roboti solitari » caruia Ionesco ii replica : « o opera de arta este expresia unei realitati incomunicabile pe care incercam sa o comunicam, si care uneori poate fi comunicata. Aici este paradoxul si adevarul ei ». (2)
               Personajul ionescien nu e prin hazard fara psihologie ; el prezinta pe de-o parte un adevar al societatii in care traim, iar pe de alta parte invoca necesitatea modernizarii tehnicii scriitoricesti. Incepand cu epoca moderna si, mult mai accentuat in cea postmoderna, se remarca ca cinematograful s-a dezvoltat inaintea celorlalte arte gratie tehnicii calculatorului si mai nou imaginii 3D, ca mijloacele de realizare, de expresie cinematografica au devenit mai importante decat insusi continutull fimului. Nici lipsa intrigii nu e intamplatoare, facandu-se apropierea de tearul Nô unde accentul piesei cade pe mijloacele de realizare artistica.
         Literatura, arta in general se simte sufocata de vechile tipare atat ale constructiei cat si cele ale criticii. Scriitorul este el insusi un om modern care ca si Icar vrea sa-si construiasca aripi si sa zboare.


1. Ionesco, Eugène, "Notes et contre-notes", éd. Gallimard, Paris, 1966, p. 171
2. Ibidem. p.143

Vizualizări: 417

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor