Faptele petrecute întâmplător se succed după
un scenariu riguros care nu admite manifestări
întâmplătoare

ÎNTÂLNIRE CU CINEVA FOARTE SURPRINS

Întind mâna urmărind lucirile nefireşti ale unghiilor; obscuritatea camerei este tăiată, acum la începutul serii, de o rază rătăcită, un reflex vagabond emanat dintr-un cristal cu lumini remanente, sau, aş prefera eu, sclipirea unei stele ingenue, abia răsărită din praful cosmic. Apuc la întâmplare o carte din stivă, mă bucur, e un volum legat în piele, Memorialul de la Mafra. Cedez unei mai vechi tentaţii, citesc titlul în felul meu, Ma-fra, căutând o continuare elegantă, naturală, a celei de a doua silabe. Astăzi nu găsesc, lenea mă copleşeşte cu încetul. Fac un efort, apăs butonul, lumina unei lămpi, orbindu-mă. Începe o trezire lentă şi devin conştient doar când înţeleg sensul rândurilor care se scurg în şiruri nesfârşite de păsări migratoare. „… se înmulţeau terenurile cu măslini dar şi aici începuseră să se întindă culturile cu zarzavat, iar dacă din pământ nu ţâşneau izvoare naturale, le înlocuiau prin fântânile înălţându-şi gâturile de barză şi se învârteau măgăruşii la roată, cu ochii acoperiţi ca să-şi închipuie că merg drept înainte, neştiind, cum nu ştiau nici stăpânii lor, că mergând cu adevărat înainte, ar ajunge în cele din urmă în acelaşi loc de unde au plecat, pentru că lumea e chiar ea o roată, iar oamenii sunt cei care mişcându-se pe suprafaţa ei, o împing şi o fac să meargă. Chiar nefiind de faţă Sebastiana…” … aşa crezusem şi eu la început, apoi tresar, îi desluşesc faţa printre voalurile albăstrui, învolburate de scurgerea vâscoasă a aerului negru comprimat de zborul nostru în noapte. Sebastiana, sidefie în lumina astrelor, îmi prinde mâna şi ochii ei mă caută; astfel pornim în aventura înalturilor, ca de atâtea alte ori când ea vine la mine pe neaşteptate, tocmai când îmi pierdusem speranţa… după o lipsă îndelungată. Uneori încerc un joc, o deprimare falsă, un şantaj nereuşit şi, doar când sunt cu adevărat pierdut, cu mult mai târziu decât clipa aceea mincinoasă când cred că nu va mai veni niciodată, abia atunci mă ia de mână şi zburăm…incitaţi de dorinţele stârnite încă din adâncurile erelor trecute, devenim cea ce am fost cândva… descendenţi din arhiopterix, amândoi…
„- Bine ai venit, nestemată Sebastiana, Bastiana, frumoasă bestie! Să încălcăm amândoi legile ştiute, să ne bucurăm de privilegiile olimpiene! Ea murmură vorbe drăgăstoase şi mă strânge cu mâna cu care suntem legaţi într-un gest definitiv… Venim fiecare din altă lume, din altă vreme, eu de acum, ea din Ma-Fra, Fra-Terra tuturor erelor… Apoi tăria de neînchipuit a aerului care-i va smulge vălurile albastre, ea va luci venusiană, singurul fulger în toată grandoarea abisului negru… mă voi lăsa în seama ei, despicând împreună hăurile prin aerul devenit mereu mai dens şi mai fierbinte, şi mă voi fi împreunat cu ea… păsări în beţia zborului, şuerând…
Cu greu îmi dau seama ce este. Soneria de la intrare sau telefonul e tot una, stridenţa ei o ucide pe Sebastiana, îi zdrobeşte corpul îndesându-l în ea însăşi până devine un punct incandescent, dureros şi exploziv, scurgându-se de-a lungul ultimei raze din Calea Lactee, către acolo unde m-a chemat şi n-am vrut s-o urmez. Ezit şi acum să-mi părăsesc semnul fiinţei pentru esenţa pură oferită de Sebastiana unui vis. S-a spulberat într-o explozie orbitoare… O clipă mai flutură eşarfa albastră, transparentă, un vis plutind între mine şi stele…
Ascult vocea, înţeleg mustrarea, făcusem o promisiune. Desigur! Se cerea respectată, eram de mult aşteptat undeva, toţi se bizuiau pe mine, altfel totul devenea „certamente” lipsit de importanţă. Promisesem, mă vândusem Nopţii, nu mă aşteptasem la revenirea Sebastianei, imprevizibilă, nestatornică… Ca şi altă dată străbăteam împreună abisurile într-un dezmăţ sideral neşfârşit, până la capătul puterilor şi ale Universului… Până la urmă, epuizat, mă prăbuşeam pe stânca de bazalt negru, zbătându-mă când mă sfâşia vulturul. Nu ispăşeam nici o vină! Eram doar o pradă, a ei şi a vulturului concediat, rămas fără slujba zeiască. Mi-am promis o armă, pedeapsa va ajunge curând această pasăre carnivoră, decăzută…
# # #
Cerul este întunecat şi nu se zăresc păsările călătoare, corăbiile deşertului albastru, în drumurile lor spre staţiunile ţărilor calde. Se aud doar îndemnurile lor, ţipete scurte în tonalitate gravă.
„- Acolo, pe unde zburaţi voi, aţi văzut-o pe Sebastiana?” „- Pisălogule, ţi-am spus de atâtea ori, ea e cu noi tot timpul, este regina zburătoarelor de cursă lungă… o păstrăm nouă… Dacă o vrei, vino cu noi, te vei bucura de zâmbetul ei şi de o fericire hărăzită numai celor care se înalţă… Extazul se ajunge doar slujind-o!” „- Căutaţi un alt sevitor!”
# # #
Sunt toţi aşezaţi pe scaunele tapisate cu piele galbenă, strânşi în jurul mesei florentine, cercetasem eticheta ebenistului, era din secolul al şaptesprezecelea, mă aşteaptă pe mine, bând ceai chinezesc din ceşti din Ceylon, se putea şi invers dar aceasta era adevărul. Tăceau. De cum am intrat în cameră am zărit obiectul sub satenul albastru, aşezat pe discul celei de opta raze. De sub faldurile moi, aranjate cu grijă, fascinaţia pulsa rar, captată doar de mine. Pe scaunul din faţa obiectului stau eu smuls din realitatea relativă care mă înconjoară; ceilalţi sunt aşezaţi pe laturi, într-un „V” viguros, cu mine cap de lance un stol de cocori migratori…Am nevoie de ei, mă sprijină cu efluviile lor, ale celor care cred! Eu simt apăsarea, puterea energiilor de respingere, toţi asudă sprijinindu-mă, când unul dintre ei şovăie epuizat, totul este pierdut. Cu timpul s-au ales sprijinitori de nădejde, puţini dar puternici. Dintre toţi, numai eu pot trece dincolo.
Luminile stinse mă liniştesc şi când cineva trage satenul văd craniul fosforescent, şlefuit dintr-un cristal de stâncă translucidă, de mărimea celui de om, cu două discuri din cristal lăptos aşezate în orbitele deformate. În ele trebuie să privească toţi, acolo ei îmi văd drumul, de fiecare dată altul, ales de un arbitru necunoscut; întâmplarea sau puterea celor care mă împing pot determina ţinta. În seara aceasta desprinderea este grea şi chiar cred că ne vom prăbuşi sub greutatea împotrivirii dar simt şi eforturile sprijinitorilor mei care mă duc încet dar sigur spre o zonă obscură, îndepărtată. Sper să se contureze ceva, un pom, o pasăre sau un fir de praf, ceva de care să mă agăţ, să mă salt în spaţiul acela; se apropie, îi simt vibraţia, atracţia abia perceptibilă, dar nu se poate preciza ferm, oscilez înainte spre necunoscut, înapoi spre concret, mai am nevoie de un plus energetic. Cine să mi-l dea? Mă gândesc la regina zburătoarelor. Mâna ei caldă mă prinde scurgându-mi în trup dorinţa şi voinţa de a trece bariera spre ea. Apoi zăresc muntele pleşuv şi Pasărea care se roteşte în înălţimi. Mâna mă strânge puternic, încleştată. Pasărea glisează maiestuos, în cercuri largi, hotărâtă acum să se prăbuşească asupra mea. Se aseamănă vulturului care mă sfâşie după fiecare zbor cu Sebastiana, iar eu nici acum nu mi-am luat cu mine arma pentru pedepsit această pasăre carnivoră, decăzută! Pentru o clipă ameţesc, este clipa spargerii definitive a barierei separatoare dintre cele două lumi, amândouă devenite reale prin pătrunderea mea dincolo de oglinzi. Uneori cred că nu fac altceva decât să anim halucinaţiile stârnite de o stare bolnăvicioasă, de puterea mea de a crea universuri mincinoase. Prin nu ştiu care mecanism obscur ele apar acolo pe oglinzi…proiecţia concretă a unor gânduri maladive… sau este o altă realitate… Nimeni nu ştie.
Sunt singur la poalele muntelui golaş, Sebastiana a dispărut. Privesc fascinat Pasărea, urma să se prăbuşească asupra mea, îi cunosc zborul… Mă pot ascunde sub copaci dar orgoliul mă îndeamnă să o înfrunt aşa cum omul a făcut-o mereu, dar nu am arma de ucis păsările carnivore, decăzute… Femeia este iarăşi cu mine, fusese mereu alături… „- De unde ai apărut, femeie?” „- Vino!” am auzit vocea ei dar buzele nu se mişcaseră. Stătea lângă mine în toată splendoarea ei nudă. Sunt mereu captivat şi trăiesc farmecul trupului gol, mai ales aici, unde, datorită stării mele incerte, plutind între concret şi ireal, sensibilitatea şi receptarea frumuseţii sunt exacerbate… „- Vino!” aud iarăşi şi mă smuceşte de braţ, sunt prins tot de acolo de unde mă încleştează Sebastiana, acum plutim oblic către peretele stâncii, văd locul unde vrea să ne ascundem, o deschidere întunecată în albul imaculat al muntelui de cretă. Nu mă miră starea de levitaţie, o trăiesc în zborurile cu Sebastiana, o am uneori când trec bariera. Acum ajut femeia să urcăm în locul acela ferit de Pasăre. Ea se prăbuşeşte spre noi, nu ne va ajunge, e mai greoaie decât credeam. Şi mult mai mare! Suntem la adăpost, înlănţuiţi de teamă sau de bucuria de a fi împreună… Aripile uriaşe ale Păsării fâlfâie la intrare, e prea mare pentru a intra zburând, s-a prins cu ghiarele de marginea stâncii din prag şi încearcă să ne ajungă lovind în gol cu ciocul. E o pasăre imensă… Mă aplec şi ridic piatra, eu ştiu să arunc cu ea chiar fără praştia lui David, ea nu ştie să se apere, nu i s-a mai întâmplat, o lovesc în piept smulgându-i câteva pene cât palma. Fâlfâitul aripilor le aruncă spre noi, prind una din zbor şi ridic o altă piatră… Pasărea ne-a abandonat, suntem o pradă ne mai întâlnită… Sunt iar înlănţuit, e fierbinte… „- Vino cu mine! Când am emoţii sunt devorată de nevoia dragostei.” O clipă mă gândesc la sprijinitorii mei de dincolo de barieră, mă tem de ceea ce vor vedea, nu mi s-a întâmplat în nici o altă desprindere, diversiunea aceasta le va scădea puterea de concentrare? Uit repede temerile, mă las pradă ei, o altă pasăre vorace… Mai târziu îi văd pe ceilalţi, răspândiţi în grupuri prin peşteră. De unde mă aflu aşezat, pe o platformă neîncăpătoare chiar pentru doi, de aceea femeia nu se poate dezlipi de mine, privesc curios pe cei din jur. Toţi sunt fără veşminte, femei, bărbaţi, copii, nu sunt stânjeniţi. E linişte deplină cu toate că uneori gesturile scurte al mâinilor, mimica schimbătoare a feţelor, nu pot avea sens decât într-un dialog. Privesc spre mine cu un interes nedisimulat, mă tem de încălcarea unor reguli, mi s-a mai întâmplat… „- Linişteşte-te, nu ai de ce te teme! Sunt doar curioşi, nimeni nu s-a gândit la o asemenea soluţie… la ceea ce ai făcut tu… chiar dacă ai fost extrem de violent… Noi nu mai putem accepta aşa ceva! Am exclus de mult o asemenea abordare a stărilor conflictuale! Suntem surprinşi … la tine totul e ciudat! De unde vii, de ce mai porţi învelitoarea aceasta inutilă a trupului? Comunici prin vorbire sonoră!…De unde vii?” Ceilalţi s-au mai apropiat, nu sunt indiferenţi la răspunsul meu. „- E greu de spus, nici prea sigur nu sunt, oricum, vin din altă lume, sau măcar din alt timp! Am sosit din trecut, din vremuri mult anterioare vouă. Şi voi îmi păreţi ciudaţi… Tot ce vi se întâmplă e … stupid! Este atât de simplu, simplu dacă aţi vrea… Existenţa voastră nu este din trecutul meu, aş fi aflat de voi… Ştim, în linii mari, mai tot ce ne-a precedat. Nimeni şi nimic nu pomeneşte de voi. Evidenţa ne trimite la viitorul meu, al umanităţii din care am venit aici. Mi s-ar fi părut natural să ştiţi de mine, de timpul în care a evoluat cultura noastră. Însă voi nu ştiţi nimic, mă întrebaţi pe mine, mă obligaţi să fac speculaţii. Presupun că o instrucţie chiar sumară ar fi fost suficientă! Nu aveţi un reper faţă de care să mă situaţi, eu sunt, se pare, o enigmă pentru voi şi astfel deveniţi o enigmă şi pentru voi înşivă!” „- Nu, nu, pentru noi totul este clar!” Ezitarea mi s-a părut o dovadă contrară. Am coborât printre ei.
Pasărea a venit din nou, ambiţioasă sau înfometată. Nu poate fi decât chinuită de foame! Încearcă să pătrundă în peşteră, anvergura aripilor o împiedică, ea ştie să înainteze doar dând din aripi! Nu sunt un viteaz, frica mă îndeamnă, frica şi orgoliul meu de combatant îmi dau puterea să o gonesc cu piatra, smulgându-i, iarăşi, câteva pene mari. În spatele meu, chiar incomodându-mă, ea. Am vrut să-i reproşez dar nu-i ştiu numele. „- Mă chiamă Vica, aud sau înţeleg, buzele nu i se mişcaseră. Am sărutat-o. Mi-a plăcut. În ochii ei o mare uimire şi, când singură repetă gestul, îi descoperi savoarea atrofiată sau necunoscută până atunci. Am oprit-o din elanul cu care îşi consuma descoperirea… „- Vino să facem dragoste!” „- Aşteaptă, i-am răspuns, nu este totul…” „- Cum poţi să mă respingi? E o purtare oribilă!” „- Mai întâi…” „- Mai întâi e dragostea!” „- Şi oamenii de aici?” N-am înţeles ce mi-a răspuns, dar, cuprinzându-mă strâns, am plutit amândoi printre oameni, pe deasupra lor spre platforma de piatră parcă anume predestinată… sau folosită … Mai târziu am constatat că interesul celorlalţi pentru noi era nul. Mă întrebam cât mă vor suporta sprijinitorii mei, dacă eu îmi petrec timpul înlănţuit de femeia devorată de poftele stârnite de emoţii tari.
Nimeni nu părăseşte peştera, teama de Pasăre îi ţine aici. Am simţit că mi-e foame, dar în cavernă nu se afla o vatră, foc, oale sau altele de felul lor. Nimic!
Mă întrebam cât va trebui să rămân ascuns aici şi dacă universul desprinderii mele se va limita la pereţii grotei.

URMEAZĂ 2/2

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de spiridon ramniceanu pe Martie 20, 2015 la 7:05am

Mulţumesc pentru lectură şi comentariu!

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Octombrie 26, 2013 la 9:58pm

Semn de lectura si apreciere

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor