Acum toţi se agită spre ieşire, privesc în sus, se vede Pasărea şi are o pradă, un om. Durerea de pe feţele lor mă răscoleşte, dovedesc că au sensibilitate umană, dar, deodată, îmi par neajutoraţi, fără şansa supravieţuirii, fără haine, fără foc şi fără arme sau unelte…fără cele zeificate de contemporanii mei. ( Cele care, tot odată, dintr-o incapacitate de a le înţelege adevărata lor menire, sunt blamate în aceeaşi măsură…) Aici totul îmi lăsa impresia unei civilizaţii posttehnologice, pentru noi o utopie arhaică mult îndrăgită cândva … O stare reală pentru ei… şi, de aici, uimirea şi confuzia în care se aflau în faţa acestei încercări. Crâmpeie de idei răzleţe mi se formulează incoerente, acum nu am timp să le ordonez, până la urmă le voi pune sub forma uni discurs coerent… Acum important este faptul că aceşti oameni sunt pradă Păsării, derutaţi de tot ce li se întâmplă… o specie surprinsă… condamnată la o vărsare de sânge. O specie extrem de surprinsă!
Vica nu se îndepărtează de mine, are nevoie de protecţia mea, aşa aş vrea să cred. Însă, cu adevărat, ea a fost aceea care m-a smuls Păsării. Sebastiana, niciodată, ea mă lăsa pradă vulturului, plată sau pedeapsă! Printre două vârfuri ascuţite prădătorul a dispărut cu victima. Oamenii sunt copleşiţi şi se răspândesc în grupuri mici, dezorientaţi. Se înserează dar nimic nu se mai întâmplă. Urcat pe mica platformă cu Vica strâns lipită mă străduiesc să iau o hotărâre. Obscuritatea mă împiedică să văd ce fac ceilalţi. Înţeleg iar spusele femeii: „- Se întâmplă ceva îngrozitor! De câteva luni monştrii înaripaţi ne terorizează şi nimeni nu-i poate controla. E o specie nouă, probabil o încrucişare oribilă necorectată până acum şi mă întreb dacă aceasta este cu adevărat posibil. Şi dacă este, ce se va întâmpla acum?” „- De unde a apărut aici în zona voastră?” „- Nimeni nu ştie, s-a ivit pe negândite şi oamenii au început să-i fie victime. Răpeşte şi alte animale dar pe noi ne vânează cu ferocitate, cu greu mai putem părăsi locurile protectoare.” „- Acestea vă sunt adăposturile dar unde vă sunt casele?” „- Peste tot, Sebastian!””- Oare acesta să-mi fie numele?” „- Da, aşa îţi voi spune, vine de la Sebastiana femeia gândurilor tale.” „- Ea nu există cu adevărat, e doar un vis…!” „- Şi eu voi deveni o plăsmuire când te vei întoarce în lumea ta, chiar dacă sunt adevărată, voi fi un vis real…” „- Ce ştii tu de venirea mea printre voi?” „- Nu puteam bănui o astfel de minune, noi cei din viitorul tău nu putem străbate timpul, cu toate că ar fi trebuit să moştenim ştiinţa şi puterile voastre.” „- Da, pare de neînţeles!”
Mă întrebam dacă interesul sprijinitorilor mei nu a scăzut, ei văd prin ochii mei şi acum este întuneric. Dacă scade presiunea lor, spaţiul mă va expulza. Ştiu prea puţin despre această lume, nu vreau să o părăsesc prea devreme. „- Nu avem adăposturi construite anume, nu ne trebuie, vieţuim unde este mai frumos, un timp ne bucurăm contemplând ceea ce ne înconjoară.” „- Ploaia, vânturile, frigul au fost mereu o grijă pentru noi, cum vă apăraţi de ele?” „- Tu ai veşminte, nu te poţi lipsi de ele, nu ai învăţat să foloseşti cum vrei energiile ascunse în tine. Sunt multe şi puternice! Eşti, deci, extrem de primitiv! Levitaţia nu o cunoşti şi te hrăneşti cu energie impusă, fizică!” „- Ce înţelegi prin aşa ceva?” „- Nu te deosebeşti de Pasărea carnivoră care ne tulbură existenţa acum! Noi ne luăm forţele direct din soare, din vânturi şi din radiaţiile cosmice… Chiar acum mă hrănesc din tine, numai puţin şi selectiv, doar cu … ai tu ceva foarte bun, o iubire amestecată cu grijă, o iubire nelimitată… Restul nevoilor tale ţi le-am dat eu până acum, altfel ai fi fost sleit…” „ – Pare de neînchipuit!” „- Ar fi prea greu să înţelegi, nu-ţi este la îndemână, faci parte dintr-o specie subevoluată, iartă-mă!” „- Dragoste facem la fel!” „- Aşa se pare… dar e altceva.” „- N-am simţit deosebirea…” Nu-mi răspunde. Întreb: „- Şi sălbăticiunile, pericolele?” „- Îi stăpânim pe toţi, fiecare om are puterea de a îngenunchia prin voinţă cele mai crude şi agresive animale. Numai Pasărea, numai ea e de nestăpânit!” „- Sunt multe?” „- Au apărut în acelaşi timp peste tot, s-au răspândit repede, surprinzându-ne.” „- De ce nu le ucideţi într-un fel oarecare? O campanie de exterminare, simultană! Nu se gândeşte nimeni la un mijloc de a scăpa de ele?” „- Suntem o lume a păcii şi a armoniei, nimeni nu mai admite distrugerea şi nu consimte să folosească armele. De altfel nimeni nu mai ştie cum se fac ele. Poate cei mai pricepuţi ar inventa ceva, dar cine să le facă? Cine ar admite să-şi asume răspunderea?” „- Unde se află acum arta, ştiinţa şi toate celelalte minuni scornite de gândirea generaţiilor de primitivi, de cei asemănători mie? Unde sunt artefactele încărcate de iubirea celor care le-au meşterit?” „- Sunt ascunse undeva, cineva cunoaşte locurile, dar nu vom deschide niciodată depozitele, nu ne vom degrada atât de mult… Tot ce este acolo nu ne mai produce încântare sau folos. Le păstrăm deoarece aşa s-a moştenit. Ce-ai vrut să spui de iubirea din acele lucruri?” „- Cred că aveţi acolo o sculptură a lui Michelangelo Buonarroti, Sclav înlănţuit, o cunoşti?” „- Nu!” „- Ai trăit fără rost până astăzi!” „- Toţi aceia care au fost obligaţi să le studieze sunt dezgustaţi. Nu atât de forme, unele sunt acceptabile, cu toate că nu pot egala natura, cât mai ales de dezechilibrul minţilor acelor creatori, de misterul şi mesajele ascunse, de halucinaţia obositoare care te copleşeşte… prezintă lumea într-un haos inferior ori cărei turme de animale… Despre ştiinţă, doar atât: egoism, valori materiale râvnite, violenţă, moarte cu ori ce preţ!... Eu am fost scutită de asemenea obligaţie neplăcută. Nu vom deschide, deci, aceste depozite groaznice!”
Greşeau mult, prezentau doar o faţă a lucrurilor şi, curios pentru ei, aveau chiar un mod primitiv, exclusivist de a gândi. Era doar o părere, o opinie asupra căreia reflectasem puţin. Aveau dreptate să distrugă sculele aducătoare de moarte, arsenalele, să dispreţuiască violenţa… Dar aceasta nu este totul! Îşi îngroapă capul în nisip, prea marea lor încredere în iubire îi pedepseşte, se repetă chinul atâtor civilizaţii distruse de dragostea nemăsurată pentru armonie şi rafinament, de tocirea instinctelor viguroase, o superevoluţie reprezintă, ca ultimă consecinţă, o decadenţă. Gândiţi-vă la urmările lipsei de veghe, la gararea în palierul liniştei încrezătoare; ea însăşi acumulează, surprinzător, germenii unui dezastru viitor. Omenirea surprinsă de prea multă încredere în ea însăşi. Surprinsă! Prin liniştea şi siguranţa ei narcotizantă o pace senină ascunde pericole definitive. Au renunţat la multe moşteniri trebuitoare, cel mai grav fapt se cunoaşte acum, ignorarea căii octuple! Existenţa, spune Budha, trebuie condusă având opinii rezultate dintr-o judecată justă, atunci te exprimi,acţionezi şi ai atitudini juste, creezi obişnuinţe juste, slujeşti o memorie justă şi, mai ales, practici o contemplare justă! Mi se părea că opinia lor despre viaţă suferea întrucât ignoraseră mari segmente ale culturilor anterioare. Dezvoltaseră o schilodită faţetă iubirii! Nu am timp pentru demonstraţii filozofice, trebuie să intervin, este un gest aparţinând de umanul timpului meu, gest a cărui justificare nu poate fi demonstrată cu uşurinţă. Aparţin unei lumi prea puţin înclinată spre contemplaţie dezinteresată, până şi din aşa ceva, din nenorocirea cuiva se scoate un profit. Acţiunea e măsura vieţii, lupta şi uciderea… Dacă Vica ar şti, s-ar îngrozi… „- Nu mă tem de tine, Sebastian, tu mă iubeşti, (de unde?) dar ai gânduri confuze, nedemne de un om… A ucide !...” Nu o ascult, mă simt obligat să-i ajut, să-i scap de Pasăre, (să-i ajut înainte de a mi se cere şi să mă îndepărtez înainte de a mi se mulţumi) sunt în măsură să meşteresc instrumentul, unealta, prima sculă de omorât păsări apărută în copilăria civilizaţiei şi, cunoscând-o prin mine, să redevină oameni! Simt că ar trebui să meditez mai mult asupra acestei decizii, undeva se strecoară un neadevăr, sau o opinie greşită, dar nu mai am timp pentru analiză… ori ce îndoială ar fi periculoasă. Vor voi să se salveze? Vor înţelege starea decăzută unde i-a adus aspiraţia lor către perfecţiunea înţeleasă ca scop? (Dar eu voi înţelege valoarea acestui gest ne cerut, intervenţia într-un sistem care urma să se dezvolte după legi aparte, necontaminate de aportul meu perturbator? Eu fac parte din scenariul evolutiv al speciei şi am sosit aici tocmai în momentul în care a fost prevăzută contribuţia mea?) Meditaţi asupra acestui paradox şi a dreptului meu de a mă purta prometeic! ( Nu fără motiv fusesem sfâşiat de atâtea ori de vulturul decăzut!) Arma însă, este sigur, le trebuia în această conjunctură! Le trebuia o putere nouă pentru a stăpâni Pasărea. De unde să o capete? Eu ştiam, ei nu! Era nevoie de folosirea întregii lor fiinţe, a tot ceea ce primiseră de la Facerea Lumii…
„- Nu acceptăm sfaturi de la tine! În afară de mine toţi te ignoră acum, şi-au dat seama de gândirea ta rudimentară, de rezolvarea prin anihilare, asemănător unor oamenii arhaici care distrugeau tot ce nu puteau stăpâni. I-a revoltat violenţa cu care ai lovit Pasărea, te-ai putea purta asemănător şi cu oamenii! Sunt surprinşi de brutalitatea ta, îmi cer să te îndepărtez… să te pun sub controlul meu activ… aşa am făcut de la început!… Mă temeam de dezlănţuirea primitivului din tine, de dreptul oricărui animal la supravieţuire şi la excese. Ai putea încerca să ne ucizi sau să–ţi exacerbezi sexualitatea! Eu te ţin sub control!” „- Şi mă foloseşti când doreşti!” Un timp dialogul a încetat. Încep să simt oboseala discursului steril, a pierderii inutile a timpului. Întreb: „- Grupul vostru de superiori are un conducător, aveţi o ierarhie?” „- Toţi suntem egali, hotărâm prin consens general.” „- Sunteţi o democraţie!” Aş putea încerca să-i conving de pericolul la care se expun prin adoptarea acestei scheme sociale perverse, dar oboseala creşte, sprijinitorii mei slăbesc, vorbele devin inutile. Voi încerca să la dau arma, să le demonstrez trebuinţa ei. Au ajuns atât de slabi încât nu au curajul de a se gândi la ea, se tem că nu o vor putea stăpâni şi controla în toate manifestările şi implicaţiile folosirii ei. Sunt foarte slabi! Sau tocmai aceasta le este puterea! Lipsa instinctului de conservare s-ar putea instala printr-o transformare definitivă, genetică. Toate câştigurile lor, levitaţia, telepatia, controlul biologicului în toate formele lui, precum şi multe altele, orgoliul înflorit din acestea, sunt neîndestulătoare pentru supravieţuire, le mai trebuie ceva. Acum au nevoie de toată înţelepciunea străbunilor lor, de la începuturi, de când au devenit gânditori trăind în Hamangia, de atunci şi până astăzi. Nu numai de arme au nevoie nefericiţii ci şi de puterea de a se folosi de ele… împotriva oricăror reticenţe şi împotriva oricui… „- Descifrez în gândurile tale curajul de a ne judeca. Sunt uimită şi dezgustată…foarte surprinsă de tot… atât de josnic… numai involuţia ta de neimaginat… să judeci faptele oamenilor? De necrezut!” Se îndepărtează plutind într-un zbor elegant, o pasăre cu aripile larg desfăcute.
Lumina dimineţii, rece şi săracă, mă ajută să văd oamenii; par a nu se fi mişcat, au stat toată noaptea în picioare, conversând sau odihnindu-se în felul lor. Pierduseră prilejul oferit de întuneric, putuseră ucide Pasărea în cuibul ei; în câte feluri o puteau ucide!? Şi-au refuzat acest fel de rezolvare, vor să o controleze, să-i corecteze instinctele, să o stăpânească. Orgoliu sau misiune? Oare mai pot înstăpâni Pasărea? Astfel îşi închipuie ei viaţa, acceptă sacrificii umane dar nu ucid, nu mai sunt în stare să distrugă o fiinţă. Au dreptatea lor, o recunosc. În timpul meu sacrificiul uman are o miză cu mult mai mare, dar cu mult mai meschină. Ei mă pot crede un primitiv, vin de acolo unde între bine şi rău este o graniţă abia sesizabilă, unde toleranţa se împleteşte cu intransigenţa extremă, dragostea şi ura sunt luciri ale aceluiaşi brilliant… de aceea nu mă surprinde stupoarea lor superioară, dezgustul încercat de hotărârea mea de a elabora modelul de suprimat Pasărea. Ne defineşte o stare acută de necomunicare, lipsa intervalului de suprapunere a universurilor noastre spirituale. Cu certitudine au o înţelegere a vieţii deasupra derizoriului. Au ales însă calea singurătăţii şi a izolării!!! Nu recunosc ca preţios nimic din ceea ce nu este al lor.
Dimineaţa a trecut meşterind arcul şi cele două săgeţi; din cel mai bun lemn de corn, cu coarda din fibrele îmbrăcăminţii mele. Catarama cingătorii a fost bună pentru cele două vârfuri de săgeată, iar pene, de la Pasăre. Pietrele mi-au fost unelte şi pădurea m-a ascuns. Pasărea m-a urmărit toată ziua şi când se repezea asupra mea îşi poticnea zvâcnirea în ramurile ce-i stăteau în cale. Până la mine răzbătea doar uluiala din ochii ei galbeni. O aştept să vină spre seară fâlfâind din aripile uriaşe, lovindu-le de pereţii stâncii, căutând prada cu ciocul, oamenii aceştia ca victime… Stând în pragul peşterii ca momeală, sunt o provocare.
În privirea indiferentă a oamenilor aceştia nu e nimic trucat , mă ignoră ca pe un animal oarecare. Nu-mi corectează pornirile agresive nefiind ei ţinta. Pasărea puteam s-o ucid, era o răfuială între două animale… Încetasem să mai fiu om. Şi am ucis-o repede! Aveam spectatorii oamenii din peşteră, urmăreau spectacolul neutrii, fără emoţie sau implicare. Mă apropiasem la un pas de ciocul curbat al răpitoarei, se chinuia să mă ajungă scoţând ţipete ascuţite şi împroşcându-mă cu stropi urât mirositori. Săgeata i-a pătruns în ochiul cât pumnul, s-a zbătut ca o pasăre oarecare şi a murit la apusul soarelui. Curând, o altă Pasăre venită de nu se ştie unde, simţindu-i stârvul, a sfâşiat-o, hrănindu-se. Oamenii priveau animalele consumându-şi existenţa aşa cum le era orânduit… Nu recunoşteau însemnătatea istorică a celor întâmplate sub ochii lor, ignorau firele care îi legau de ele.
A doua săgeată a străbătut corpul celei de a doua Păsări când se pregătea să se înalţe şi când, ghiftuită, a ratat desprinderea. Asupra ei nu s-a mai găsit o altă Pasăre care să se repeadă. Doar eu străduindu-mă să scot săgeţile din leşuri.
Acum puteam pleca, le arătasem ceea ce trebuiau să cunoască şi, dacă păstrau genele ancestrale, vor înţelege demonstraţia… Le oferisem un prilej de a medita asupra destinului ca sens, făcând să sune alarma. Sper să fi trezit măcar unuia dintre ei dorinţa de a deosebi iubirea de abandon, idealul de exclusivismul sterp, supremul de buza neantului.
Vibraţiile prevestitoare preced întoarcerea, în câteva clipe spaţiile vor fi conectate printr-o punte, o voi trece. Am pus arma jos. Nu-i emoţionează despărţirea, nu-mi desluşesc grija de a-i lăsa acolo neajutoraţi, ajunşi la o bifurcare a drumurilor, înspăimântat la gândul că ar putea rata şansa. Sunt atât de singuri! Conştient sau nu vreunul dintre ei, plecând din acest loc al începuturilor, un nou început, va redescoperi căile străbătute de generaţiile de antecesori şi va percepe nevoia vigilenţei, nevoia de a fi pregătiţi în faţa altor pericole. Ei sunt astăzi la nivelul oamenilor cavernelor, surprinşi de o încercare neobişnuită. Nu o vor trece, sunt în pragul destrămării, al întreruperii lanţului gânditor… O mutaţie doar… Dacă vor înţelege şi vor alege acest nou drum, unul dintr-o infinitate posibilă, dar singurul accesibil acum, vor străbate din nou istoria cunoscută a omenirii, vor duce sclipire minţii mai departe… până în clipa altei surprize, poate cosmice… Acesta a fost un avertisment, îl vor înţelege? Îşi vor da seama de nevoia de a şti şi folosi toate acele lucruri minunate scoase de mintea omenească din cămările zeieşti? Le vor găsi pe toate? Nu, aceasta nu se va întâmpla niciodată, mereu va fi ceva de ştiut, căci: „… neştiind că merg cu adevărat înainte, ar ajunge în cele din urmă în acelaşi loc de unde au plecat…” Ei s-au oprit. Creaţia nu admite aşa ceva. Nu vor mai ajunge deasupra locului de unde au plecat, parcurgând ca noi ceilalţi spirala spaţială a vieţii… Simt că aş vrea să fiu numai eu cu Sebastiana, cu ea mă înţeleg atât de bine, primitivul din mine trăieşte prin ea şi omoară celelalte gânduri…Un ultim semn de bun rămas, flutur mâna; un singur răspuns, mâna moale a femeii acelea, Vica… şi privirea ei nespus de surprinsă…
1989.

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de spiridon ramniceanu pe Martie 20, 2015 la 7:04am

Mulţumesc pentru lectură şi comentariu. Este viziunea mea asupra lumii în 1989, astăzi s-a schimbat doar foarte puţin.

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor