“C-a ta este Împărăția, și puterea, și mărirea…”
Se sprijinea cu mâna stângă în cârja strâmbă de lemn, cu dreapta își făcea cruce. Se ruga în fiecare dimineață, cu fața spre răsărit. Dacă nu eram prin preajmă să-i torn apă cu cana de tablă vopsită cafeniu pe dinafară, se chinuia singur, își spăla obrajii cum putea și ochii, abia apoi își începea rugăciunea.
Nu-l văzusem apucându-se de mâncat așa, după ce se ridica din pat. Ani de zile, aceeași obișnuință: spălatul, rugăciunea, cana cu lapte în care rupea vreo doi biscuiți, să-i înghită mai ușor.

Îi luase Dumnezeu tot, ca-n povestea biblică a lui Iov: prima dragoste din tinerețe, singurul copil, nevasta ce-a de-a doua, până și țara, satul în care se născuse era acum de partea cealaltă a graniței. Își petrecea zilele singur, ca un pustnic bătrân înconjurat de cărți, trăgând din țigară. Îl gârboviseră ani mulți, vreo optzeci și cinci la număr, aducându-i tristeți și nenorociri, boli și moarte. Mă gândesc acum, la atâta vreme după ce l-am pierdut, dacă o fi avut vreodată o bucurie.
Nu zâmbea decât rar, când mă vedea alergând prin ogradă și când îi aduceam cărți, pe care le începea a citi degrabă, meticulos și grijuliu, să nu le îndoaie cumva paginile, să nu le murdărească.

- Cartea este cel mai de preț lucru de pe pământ, nu există bucurie mai mare…


Îmi citea cu glas tare poveste după poveste, niciodată trudit, fără să se oprească nici după ce adormeam. Îl prindea bunica uneori:
-Tu nu vezi că doarme, la ce-i mai citești?
-Nu… O vezi tu așa cu ochii închiși, dar mintea i-i trează și aude tot. Poveștile trebuie spuse până la bun sfârșit, copiii nu adorm de tot până nu aud, chiar și prin somn, sfârșitul.

După ce-i murise cea dintâi nevastă, se însurase cu străbunica mea, rămasă văduvă cu doi copii. Devenise părintele adoptiv al bunicii. Se strămutase pe partea românească a Bucovinei după ce-o luaseră rușii pe cea unde-și avea el casa și rosturile.”O împărțeală rușinoasă” spunea de multe ori, fără să ne dea de înțeles prea multe. Știam că sora lui trăia dincolo de graniță, împreună cu copiii și nepoții și mai venea uneori vara, să ne aducă bomboane mari, rusești, cărora le zicea “Konfetî”.

Îl prinsese “ocupația” pe partea românească, lucra ca  jandarm la primăria din Grănicești, un sat aproape de Siret. Îi dăduseră serviciu fără să stea pe gânduri, văzându-i gradul de sergent, admirându-l cât era de citit, cum vorbea de frumos nemțește  și  cum povestea de câte văzuse prin lume.

Se născuse în 1898 într-un sat mic de pe malul Prutului, la Țureni în ținutul Herței; le curgea râul prin spatele casei și venise pe lume chiar pe malul lui, pe când spăla mamă-sa țoalele la apă. Urmase școala și apoi gimnaziul militar din Cernăuți, învățase disciplina și curățenia, limba nemțească și rânduiala armelor, povestind de fiecare dată cu mândrie că era din “Ducatul Bucovinei”.

000020011

-Moșule, tu ai avut vreodată copii?
Cu mâna lui uscată dădea jos de pe perete o ramă în care adunase poze mărunte cu tot felul de oameni pe care nu-i văzusem niciodată. Undeva într-un colț, o fotografie mare, cu un bărbat tânăr, în uniformă militară, cu șireturi la tunică:
-Am avut! Uite-l pe Samson, băiatul meu.

Oamenii satului își aminteau povestea lui și mai mult decât atât, știau de ce stătea mereu la poartă, fumând pe banca veche, cu pălăria pe ochi, uitându-se în zare: când la deal, când la vale. Stătea așa, de când dădea colțul ierbii și până când cădea prima ninsoare și se făcea frig, trăgând din țigară, cercetând cu privirea drumul șerpuit. Stingea mucurile cu călcâiul, apăsând îndesat în lut, împingându-le apoi sub banca pe care sta, să nu rămână în calea oamenilor care treceau pe lângă gard.
Fuma “Naționale”, mai mult de un pachet pe zi și adunase deasupra ușii, pe polița de-afară, sute de cutii de chibrituri colorate în toate felurile, unele vechi de pe vremea războiului, altele noi, cu stema PCR pe-o parte și cu muncitori cu steaguri în mâini pe cealaltă. Le meșterea el cumva de intrau una-n alta prefăcându-se în trenuri lungi cu vagoane pestrițe, în care mai puneam câte-o firimitură de pâine, să nu sune a gol.

-Săracul Nikolka, îl căinau, tot acolo stă și așteaptă vreo veste…

Un singur copil avuse, pe Samson. Al lui și-al Petruței, nevasta cea dintâi, care murise de inima pe când era băiatul mic. Îl crescuse singur, mai el, mai soră-sa și era acum un bărbat înalt și frumos, cu părul pieptănat într-o parte, cu ochi albaștri, lunguieți, cu spate lat, cu pieptul împins înainte. Mergea drept pe drum și călca hotărât de se ridica în urma ciubotelor lui colbul.
Îl luaseră la oaste când începuse războiul și multe spaime bântuiseră mintea lui Nikolka. Unii se întorceau, alții nu. Dar în credința lui, nu se putea ca Dumnezeu bunul să i-l ia tocmai pe Samson. Îl aștepta la poartă și vedea soldații întorcându-se acasă, unii întregi, alții vătămați, cu brațele ori cu picioarele încinse în bandaje murdare, cu răni închegate pe obraz, însă bucuroși că trăiau.
-Pe Samson al meu nu-l văzurăți?
-Nu, bade, nu știm pe unde-i.

Zilele treceau, câteodată soldații coborau din tren în grupuri vorbărețe, cu genți în spate, slăbiți, proptindu-se unul pe altul. Femeile îi întâmpinau plângând pe la porți, câinii le săreau înainte, bucuroși de revedere după atâta vreme.
Războiul se terminase. Numai în Ungaria se mai băteau să elibereze Budapesta de nemți. Acolo trimiseseră câteva zeci de mii de români să lupte și auzise de la niște soldați că parcă și Samson fusese printre ei. Pe undeva prin pădurile dintre Valko şi Isaszeg se întâmplase că mai mulți căzuseră prizonieri și-i duseseră nemții într-o tabără ascunsă undeva între două sate.
Dar Nikolka nu-și pierduse nădejdea. Poate că Samson al lui scăpase, poate că lupta vitejește pentru eliberare. Și poate că-ntr-o bună zi îl va vedea venind, cu desaga-n spate, coborând dealul dinspre răsărit. Vină cum s-o putea, fără o mâna ori un picior dacă așa hotărâse Dumnezeu, dar ajungă acasă.

Zilele treceau, soarele se ridica de după dealul încărcat de soc și apunea înapoia morii. Îl urmărea cu privirea să cântărească după cum se muta pe cer, cam cât era ceasul. Trăgea în piept fumul țigărilor, îl arunca afară ca pe-un oftat, călca să stingă ciotul rămas cu călcâiul, înfundându-l în pământ.
Așa-și petrecea Nikolka viața de la o vreme până într-o zi, când coborâră dintr-un camion vreo doi soldați, drept în fața casei lui. Era prin primăvara lui 1945 și se vedea că veneau de departe, erau nedormiți și murdari, nebărbieriți de săptămâni de zile. Numai piele și os.

-Ziua bună, bade. Am auzit că dumneata ești tatăl lui Samson.
Se ridică de pe bancă și se apropie șovăielnic de soldați.
-Eu sunt, da’ ce-i? Ați dat de dânsul?
Unul din cei veniți își frământa chipiul în mâini. Se uită la ceilalți, apoi la Nikolka. Își luă curaj.
-Vezi, noi am fost în același batalion, în Munții Tatra. Cu Samson al dumitale am luptat, cu dânsul am răbdat de foame și de frig, tot cu dânsul am căzut prizonieri noi la nemți. Ne-au luat pe vreo zece. Asta era pe la începutul lui noiembrie. Ne-au dus pe toți într-o tabără pustiită, undeva între câmpuri, lângă niște păduri. Tare mare chin am îndurat.
Într-o zi, băiatul dumitale n-o mai răbdat de-atâta înfometare ș-o sărit gardul să fure un bostan de pe câmpul de lângă cazarmă. L-o împușcat nemții tot atuncea, drept în cap. Nici nu știm unde l-o dus, unde l-o-ngropat.Tare ne pare rău să aducem așa o veste, dar ne-am gândit că e mai bine să știi și matale, să nu-l mai aștepți degeaba.

Nikolka stătu câteva clipe locului, clipind des, de parcă nu-i venea a crede. Samson al lui, singurul lui urmaș, n-avea să se mai întoarcă niciodată. Se duse încet înapoi pe banca pe care-l așteptase luni în șir, pe ploaie, pe zloată. Se uita în pământ, biruit de gânduri și de durerea care stătea să-i izbucnească din piept într-un strigăt care-ar fi răscolit dealul și luncile. Dar tăcu, înghițindu-si cu amărăciune plânsul și șopti încet, ca pentru el:
“Încă răvaș nu mi-o dat nimeni. Poate-i o greșeală, poate s-au înșelat băieții aceia, cum de-au văzut ei că era Samson? Dac-o fi fost rănit numai, cine știe, poate-o scăpat cu viață.”

Și așa trecură alte zile, alte veri și alte toamne. Oamenii satului își plângeau morții dispăruți în lupte și se întremau după nenorocirile lăsate în urmă de război. Factorul poștal venea pe bicicletă în fiecare zi pe la ora douăsprezece, împărțea scrisori, ziare, vederi trimise de departe. Nikolka îl aștepta cu credința că poate într-o zi, se va opri și lângă banca lui de lemn, de-acum înnegrită de ploi, să-i aducă înștiințare. Dar trecea mai departe, dându-i bună ziua, cu-n fel de vinovăție în glas, că nu avuse nici atunci vreo veste pentru dânsul.

-Of, Doamne, încă îl mai așteaptă să se întoarcă, spuneau cu milă oamenii.

Trecuseră aproape treizeci de ani și începeam să înțeleg câte puțin din povestea lui. Trenurile din cutii de chibrituri se înmulțeau,  duceau după ele vagoane multe și goale. Stătea tot pe banca din fața porții, numărând trenurile care opreau în halta satului: cel de nouă, de douăsprezece, de trei, de cinci, de opt…Măsura cine venea pe drum, fumându-și cele două pachete de „Naționale”.

-Unde merg trenurile, moșule? În Ungaria? întrebam, auzind ce vorbeau cei mari prin casă.
-Cine mai știe, draga moșului… Se duc și ele unde văd cu ochii  și se opresc pe unde le lasă inima…

Am învățat de la el răbdarea, nădejdea că minunile încă nu s-au sfârșit toate pe fața pământului. Credința că speranța mai trăiesc pe undeva, lăsându-ne loc să visăm. Ce ne-am face fără?

S-a stins de bătrânețe într-o seară de mai, lăsându-mă singură între cutii de chibrituri fără număr și trenuri care nu mai duceau nicăieri, pierdută între socoteli de tot felul, cântărind cu nesiguranță viața și cea dintâi moarte din familia în care creșteam.


Asediul Budapestei a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii la care a participat Armata Română în Campania din Vest, tributul plătit fiind de peste10.000 de soldaţi(morţi,răniţi sau dispăruţi). Militarii români înhumați pe teritoriul Ungariei provin din rândul prizonierilor de război sau căzuți în luptele din anii 1944-1945. Până în prezent n-au fost identificate cu suficientă precizie toate mormintele, marea majoritate fiind ingropați în cimitirele Ostașului Necunoscut de la Ostffyasszonyfa (4.718 eroi români) și de la Sulysap (număr incert).

(din volumul “Iubiri de aur”, 2015)

Vizualizări: 138

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor