Nu foarte des, doar din când în când, privesc persoana din oglindă

Nu foarte des, doar din când în când, îmi fac curaj şi privesc persoana din oglindă. Privesc în ochii persoanei din oglindă. Des, aproape de fiecare dată,
mă sperie ceea ce văd. Nu prentru că irisul verde închis ar ascunde cine ştie
ce grozăvii, pe acelea le cunosc de mult. Sentimentul de teamă vine tocmai
pentru că ştiu prea bine, clipă de clipă, ce se află în spatele oglinzii şi
doar arar, nu foarte des, am curajul să privesc la ce am adunat cu grijă.



E un exerciţiu interesant... o provocare pe care mi-o arunc în faţă, rar, nu foarte des. Mai întâi îi zâmbesc chipului din oglindă care automat îmi
răspunde cu aceeaşi mină binevoitoare. Încet,
mă apropii de mine însămi; văd umerii, gâtul, urechile, faţa toată, apoi doar
fruntea, nasul, gura, apoi doar ochii. Şi dacă pe mine cea cu umeri, gât şi
faţă mă vedeam, ochii îi privesc. Ei, mă privesc de fapt. Şi atunci încep să
ardă, nu ochii anatomici, nu retina, ci luciul lor. Suprafaţa aceea sticloasă
tremură imperceptibil şi exact când cred că imaginea se tulbură, văd clar. Nu
văd; privesc. Privesc în ochii care mă privesc. Şi e limpede.



Nu ştiu dacă sunt gânduri sau sentimente, dar le văd. Nu, nu le văd. Le privesc aşa cum sunt. Gânduri şi sentimente. Da, asta văd. Nu. Privesc gânduri
şi sentimente. Îmi privesc gândurile şi sentimentele care la rândul lor mă
privesc. Şi cum sunt obişnuită să văd oameni, animale şi lucruri, nu mi-e deloc
uşor să privesc gândurile şi sentimentele care şi ele mă privesc. ..atent...curios. Şi ele sunt acolo, multe, înghesuite, amestecate, toate. Aici e greu...
sunt toate. Dacă aş şti să îmi folosesc şi alte simţuri, poate aş reuşi să le
privesc mai bine. Aşa, doar văd, aud, miros... nici măcar nu pipăi. Aici e vina
lor. Gândurile şi sentimentele mele nu
au materie. Sunt doar abur. Sau aşa le înţeleg eu când le privesc.



Când vin toate odată atunci mă sperii. Pentru că gândurile şi sentimentele mele nu au răbdare... nici eu nu am. Se înghesuie, se agită, fac gălăgie... ca
mine. Vin să mă privească şi îmi cer, nu, îmi impun, să le privesc. Iar eu, din lipsă de imaginaţie mă
sperii. MI-e frică de mine. În fond, dacă gândurile şi sentimentele mele
mă sperie, asta înseamnă: că de mine mi-e frică.



Dar nu foarte des, doar din când în când, îmi fac curaj şi parivesc persoana din oglindă.

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor