mi-e teamă că o să-mi plâng fiecare trecere,
ca într-un lagăr fără sfârșit
nu găsesc sensul irealității
nici capătul obscurității mele,
găsesc doar un timp în care nu știu să fiu
mă ascult respirând tot mai puțin și nu știu
cine mă ucide, un altul, sau mintea mea?
din când în când mi se taie aripile
și zac în țărână până când sângele se scurge din vene
e vremea să culeg gânduri,
apoi să le urc scară cu scară, până la viață

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor