Nu vreau duşmani în plus, dar nici prieteni făţarnici...

                        Nu vreau duşmani în plus, dar nici prieteni făţarnici...

               

            Am trăit pe 25 Oct. anul acesta, una dintre cele mai frumoase zile ale vieţii mele.

            M-am simţit din nou că sunt stăpânul lumii , că am un nume , că vin de undeva, că am o Patrie, că aparţin unor tărâmuri mai vechi decât Europa, mai vechi decât Lumea.

           M-am simţit împlinit,  şi sunt gata să-i mulţumesc lui Dumnezeu că am apucat să trăiesc şi astfel de clipe.

           Mi-am văzut Regele, l-am ascultat vorbind Naţiunii, i-am admirat inteligenţa, flerul trăirii Istoriei noastre fundamentale, filosofia impunerii unor principuii morale, peste care n-ai cum să treci.

             La 90 de ani, Regele poartă în suflet o Istorie, o Istorie pe care noi, noi cei care avem privilegiul să-l ascultăm azi, n-o ştim tocmai bine, o Istorie pe care n-am trăit-o şi pe care, din varii motive , nici n-am vrut s-o cunoaştem.

                În entruziasmul acesta, al clipei, entuziasm, se pare, specific numai nouă, românilor, aş fi vrut să-i spun Regelui meu câteva vorbe, să-i transmit şi eu un mesaj, un gând de preţuire. Dar ce anume aş putea eu, un muritor de rând să-i spun Regelui meu, acuma, la o aşa frumoasă aniversare?

               De unde să am eu acele cuvinte alese şi demne pentru o exprimare la înălţimea acestui eveniment, efectiv regal?

            Salvarea mi-a venit tot de la o admirabilă trăire de sărbătoare regală şi m-am dus imediat la bibliotecă...

             Aici, în bibliotecă, găsim ori de câte ori nu ştim ceva cu adevărat, răspunsuri, găsim adevăruri ascunse printre filele cărţilor de istorie, găsim „vremurile şi trăirile” timpului, în care regele meu de azi a gândit, a muncit, a trăit...

            Iată, poate cele mai frumoase şi demne cuvinte , potrivite să fie spuse, la ceas de sărbătoare, unui rege:

            ”În această zi mare pentru Ţară şi Neam, drept urare credincioasă, închin Domnului rugămintea mea, ca să vă învrednicească, Sire, să păstraţi totdeauna iubirea Neamului, ca niciodată fapta Măriei Tale să nu se despartă de încrederea poporului... Regi mari sunt aceia care spală treptele Tronului cu lacrimile suferinţei înţelese şi care se înalţă pe ele, ducând în spate poverile împlinite ale neamului... V-a dat Domnul, Sire, un nume mare, numele marelui Mihai, numele lui Mihai Viteazul, cel dintâi Domn  al întregirii româneşti. Prin fapta lui, prin jertfa lui, prin spiritul lui, care au domnit peste veacuri, el a zidit temeliile veşnice ale Neamului Românesc. Vă doresc, Sire, ca Dumnezeu să vă învrednicească să daţi numelui ce-l purtaţi acelaşi răsunet de veacuri... Sire, în numele Ţării şi al Armatei(...),  vă dăruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică purtată pe plaiurile româneşti la începutul veacului al XVII-lea. Voinţa Ţării este ca această spadă să n-o încingeţi decât în ziua de Sf.Mihail, iar restul anului să stea la Muzeul Armatei. Să nu fie a voastră pe de-a-ntregul şi să nu o încingeţi în orice zi, decând atunci când Arhanghelul mihail vă va învrednici să redaţi neamului toată bucuria dreptăţii şi toată întruparea nouă pe care o merită; când neamul va ispăşi, se va izbăvi şi va izbândi, când Regele şi Ţara trecând prin suferinţă, jerfă şi muncă, vor înălţa din nou gloria neamului şi a tronului”!

Iată ce urare demnă, sfântă chiar, plină de adevărul unei aşteptări istorice reale, am găsit în Cartea de Istorie a timpului.

             Cine ar mai putea azi să rostească astfel de vorbe?

              Nimeni, pentru că vorbele de mai sus erau spuse, din suflet curat, de cel ce-şi preţuia cu adevărat regele, de cel care preluase în spate, la cererea disperată a întregii clase politice a timpului, soarta Ţării, de Generalul Ion Antonescu.

               Am găsit, tot aici, în Cartea de Istorie şi un răspuns pe măsură dat de Mjestatea Sa, regele, generalului care tocmai îşi dusese trupele victorioase pe malurile Nistrului!

               Citiţ şi vă bucuraţi!

             „Cu adâncă bucurie am văzut că vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reântregit pentru vecieŢara Moldovei. Pentru modul strălucit cu care,în calitate de Comandant de Căpetenie al Forţelor Româno-Germane, aţi pregătit şi condus operaţiunile care au asigurat victoria trupelor noastre în această campanie, cât şi pentru bravura şi exemplul personal prin care aţi însufleţit zi de zi avântul eroic al trupelor, vă confer Ordinul „Mihai Viteazul!. Dorinţa mea este să înmânez insignele Ordinului în Basarabia, în faţa trupelor pe care le-aţi dus la glorie. Mihai Rege”.

              N-am să continui acest tip de mesaje.

              Ele ni se par că vin din altă lume, dintr-o lume pe care noi n-am cunoscut-o şi pe care, din nefericire, nici nu facem nimic să o cunoaştem.  Aş putea să mai adaug aici mesajul Regelui cu ocazia ridicării la gradul de Mareşal al lui Ion Antonescu, dar la ce folos? 

              Istoria a fost de cele mai multe ori împotriva noastră.

             A fost şi împotriva Mareşalului Antonescu şi chiar împotriva Regelui Mihai.

             Istoria nu are scrupule. Mângâie cu laşitate doar pe cei învingători uitând să le aducă, din respect şi adevăr, un omagiu şi învinşilor. Mai ales atunci când învinsul s-a luptat pentru un ideal, pentru un ţel fundamental, pentru întregirea Patriei şi nebolşevizarea ei.

            Este trist mai ales atunci când, relaţiile dintre învingător şi învins, relaţii de respect la un moment dat, devin relaţii de ură şi dispreţ...

           Pentru memoria  învingătorul care a întregit Patria, ajuns de moment  înfrânt, dar niciodată învins, pentru că Eroii Mari ai Neamului nu pot fi învinşi niciodată, iar Mareşalul este aşezat de Istoria României pe cea mai ridicată treaptă de eroism, iată un model de comportament uman, care ne spune, fie şi după atâţia ani de la consumarea lui, cum trebuie să gândim faptele istoriei noastre recente.

            „Maiestate, subsemnata Liţa colonel Baranga, în vârstă de 88 de ani, implor cu lacrimile în ochi mărinimia Maiestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic Ion Antonescu. Cu nădejde nestrămutată în neţărmurita solicitudine a Maiestăţii Voastre şi în înţelegerea nenorocirii abătute asupra mea, rămân a Maiestăţii Voastre preaumila şi supusă, Liţa col. Baranga”!

           Dorinţa bătrânei mame n-a fost ascultată .

           Mareşalul Antonescu a intrat în nemurire  la 64 de ani.

           S-a aşezat, aşa cum spunea chiar el, cu o zi mai devreme în lăcaşul eroilor neamului.

            Acolo, majestate, la vremea potrivită , vei merge şi Domnia Ta.

            Toate încercările unor trepăduşi ai timpului actual, de a-l scoate din Istorie, pe cel plecat mai devreme în sanctuarul eroilor neamului au rămas şi vor rămâne de-a pururi sortite eşecului, vor rămâne doar semne ale unor laşităţi specifice unui Neam prea mult batjocorit.

            Iată cum relatează ziaristul englez, Reuben Markham, prezent la execuţia Mareşalului, evenimentul: „Mareşalul Antonescu s-a comportat calm şi cu demnitate; a privit Rusia(atenţie domnilor la exprimarea englezului, că ne face o cinste pe care mulţi n-o merităm) în ochi şi a refuzat să-şi ceară scuze pentru că luptase împotriva ei. A repetat chiar că luptase pentru a câştiga. Mulţi români au simţit că acest comportament al Mareşalului simbolizează respectul lor faţă de ei înşişi şi au fost recunoscători pentru un astfel de simbol. Nu au putut să nu se bucure când au văzut un român stând sub spânzurătoare şi sfidînd calm Rusia. Când a venit clipa execuţiei, Mareşalul însuşi a dat comanda plutonului de execuţie să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el. Ani în şir, Antonescu fusese cel mai important soldat din ţară. Avea o ţinută de comandant şi o privire impunătoare; era cunoscut ca un om voluntar, aspru şi riguros. Băieţii, aflaţi la câţiva metri de el, cu degetul pe trăgaciul armei, se uitau în ochii lui strălucitori, tremurau puţin. Când au tras, Mareşalul a căzut, dar nu era nici mort, nici inconştient. Ridicându-se parţial, a întins mâna dreaptă către călăi şi a strigat: „Trageţi din nou, băieţi, trageţi!” Ei bine, au tras iar şi iar, şi un ofiţer l-a răpus cu un foc de revolver”!

           Majestate, discursul Vostru din Parlament l-am ascultat cu dragoste şi cu respect.

            Am convingerea, că acolo, în acele sublime clipe când vorbeaţi cu vocea tremurândă, în faţa Excelenţei Voastre , mai erau doi ochi care vă priveau; ochii Mareşalului Antonescu. Aţi făcut împreună o Istorie de care nu ne este ruşine şi sunt convins, că martirul din Valea Piersicilor, v-a urmărit cu înţelegere, cu respect şi deferenţa necesară, atât cuvântarea cât şi dragostea spontană a Neamului venit să vă asculte.

             Am rămas consternat să  văd, majestate, cum televiziunile noastre patriotice de azi, au scos din toate cadrele posibile prezenţa Mareşalului, alături de Excelenţa Voastră, pe front, când este de notorietate,  că Excelenţa Voastră, a fost pe front, numai atunci când Mareşalul v-a chemat! Şi v-a chemat să vă aşeze, aşa cum era protocolul Legii timpului, în faţa tuturor victoriilor sale şi să vi le efere cu preţuirea cuvenită.

              De ce se vor fi purtat şi azi, aceste televiziuni, cu atîta sminteală?

               Cui îi foloseşte?

               Istoria nu-l poate rupe pe Mareşal, de realizările lui.

               Ţara asta îi este datoare, şi este aproape clipa, când Statuia lui v-a domina toate înălţimile fruntariilor şi nu numai.

               În Istorie, clipa învinsului este uneori mai curată şi mai demnă decât clipa învingătorului de moment şi numai Neamul este acela care v-a judeca peste timp faptele...

                 Să ne trăieşti, Majestate! 

 

George Rizescu, 25.10.2011, Piteşti.

 

 

Vizualizări: 335

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de George Rizescu pe Octombrie 29, 2011 la 1:22pm
 A se citi "identitate"...
Comentariu publicat de George Rizescu pe Octombrie 29, 2011 la 1:21pm
Mulţumesc domnule Anton Vasile pentru felul în care gândiţi Istoria României. Aşa este, nu poate fi scos Mareşalul din viaţa noastră pentru că fără El, noi ca Neam, ca Popor, n-am avea gramul acela de moralitate, de demnitate naţională, de vitejie specifică... N-am avea dentitate! Mareşalul este, alături de Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu, martirul acestui Neam. Domnul Ion Izvor spune la fel. Istoria nu-l poate rupte pe  Mareşal de realizările lui. "Romunculii", n-au decât să se dea cu capul de pereţii propriei lor prostii, noi, noi cei care ştim, aşa cum ştia şi Regele Ferdinand, cât îi datorează Ţara, Mareşalului Antonescu, avem datoria să spunem de fiecare dată, fără teamă, cu sufletul deschis şi cugetul curat, că Mareşalul Antonescu a fost, este şi rămâne figura emblematică a unui Neam din care cu onoare facem şi noi parte.
Comentariu publicat de ION IZVOR pe Octombrie 28, 2011 la 11:33am

... Istoria nu-l poate rupe pe Mareşal, de realizările lui!


Bunul simţ există însă la unii buni români;

 generalul Ion Victor Antonescu, penultimul nostru Mareşal, a fost un bun român!

În ceea ce priveşte situaţiunea ultimului mareşal... Mihai R, putem încă spune...vom trăi şi vom vedea...

 

mulţumiri pentru postare...era necesară...

La mulţi ani, Majestate!

Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Octombrie 27, 2011 la 7:32pm
multumesc si mai zic ca sunt mandru ca suntem din acelasi oras
Comentariu publicat de LILIANA BERTEA pe Octombrie 27, 2011 la 6:24pm
Am citit si m-am bucurat ! Felicitari domnul Rizescu !
Comentariu publicat de Bianca pe Octombrie 26, 2011 la 7:38pm
frumos scris:X

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor