Nuvela „Răzbunarea Ciudată” partea a doua (publicată în patru părți)

Autovehicolul porni lin, și i se îndepărta întocmai unei năluce. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl scrutau prin retrovizorul semiîntunecat. Îl vedeau cum cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative: „NABUCCO”, al impozantului teatru. Îl mai vedeau pe urmă cu se pornea din loc cu pași isterici, schimbându-și brusc și fără vreo coordonare direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul capului, cu o așa putere, de risca să se autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale, ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu care stătea la taclale:
-Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez eu!!!...

Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în teatru, însă cel mai bine de acest lucru își dădeau seama hostesele, observând față de serile obișnuite înfățișări noi, cu comportamente sau personalități diferite. Față de grupul țintă—onorabilul public care îi frecventa de atâția ani sălile, transmițând de-a lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști străini sau autohtoni iubitori ai artei—hostesele observau cu o oarecare undă de mirare revoluționarea unei părți bune din public, mai mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile sus și cu mândrie pe covorul roșu, festiv, al sacrei instituții culturale. Se străduiau să pară sobrii, și totuși din această demnă sobrietate le emanau rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele persoane care ademeneau publicul înăuntru. Și această nedumerire a bietelor domnișoare, obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se accentua și mai tare obsrvând ținutele festive ale acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau marame de culori țipătoare, din care predomina roșul jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri, combinate în culori roșii și negre, ori până la nuanțele cele mai pițigăiate, pantaloni lungi, sau culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din urmă se terminau cu adidași, cu ghete, cu pantofi cu ciucurei înflorați la cei mai fițoși, ori sandale. Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații chinezi. Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete... Ochii până mai adineaori nevigilenți—căci în tot decursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea multă vigilență—ale angajatelor de la intrare, depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, și dădeau pe dinafară de mândrie, strângeau în pumnii lor imenși firave sau gigantice vuvuzele. Singurele intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare căre străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti cu o doză înjumătățită de politețe să poftească înăuntru. Când întoarseră din curiozitate biletele ca să citească locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita apogeului, căci fioroșii vizitatori nu aveau cele mai ieftine bilete, cele vizate la balcon, pe margini, unele din cele mai dezavantajoase locuri, ci cele mai scumpe, pe rândurile jumătății din față, așa că domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu comenteze nimic împotriva acestei salutare elite, ci să se conformeze fișei postului, care le indica cu o exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz de nevoie indicatul numărului rândului și a poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul situației, le erau supraîncărcate cu popcorn. Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu ar fi făcut lucrul acesta, căci se considerau ultimele ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete studente, colaboratore, care își plăteau cu greu costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică.
Îi lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise în foaier. Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de grup îi făcură de urgență să revină la bunele maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre cele mai bune scaune ale sălii proeminente, desemnate deunăzi jurnaliștilor, consilierilor și altor elite înalte. Înaintau cu piepturile răsfirate, cu siguranță și mândrie, iar obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea majoritate a grupului nu mai călcase până atunci într-un sanctuar atât de sacru. Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare. Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci prea mult șalele i se obișnuiseră cu cele confecționate din plastic, un tinerel temerar își scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din public, indecenți costumați ca să frecventeze pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul salivei frizurile și se apucară să flirteze cu melomanele studente. Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea primordială din care emanau pildele principiilor de etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică, atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat din abundență cu două ace de păr lunguiețe, împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra ghișeului funcționarei care întârzie să apară. Cu bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu delicatețe și timiditate:
-Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’ mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate de galerie!
Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea pe rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia, doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar frumos, și ocheada acesteia le trimitea atât dezaprobarea, cât și dezinteresul. Semințele începură să se spargă în danturile neîngrijite a celor din ciudatul grup, cu sunete de pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile pe jos:
-Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasă-ți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu ești la grajduri, ce dracu!
Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de respect maxim, și le dosiră în jeburile buzunarelor, complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și fastuoase care predomina sala maestrală a teatrului, iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu neîndemânare, suflau peste dânsele cu precauție, și și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se comporte în societate.
Se agitară cu mult celorlalți când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se impunea cu mai multă promptitudine și liniștea, mărind tuturor porția nerăbdării.
Hostesele călcau parcă pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară să își mai isterizeze acordările, ușile care dădea către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar ultimii spectatori întârziați se grăbea din răsputeri să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele verzi, inscripționate cu cuvântul...
-...„Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei, însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de urgență extazul din avânt.
-Ce dracu—îl dojenea șeful—suntem aici într-un loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în ale literaturii!
Se mai distingeau doar foșnetele celor care se propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tuset izolat și, câte-o sămânță spartă între dinții vreunui nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor reală, încetară cu orice preocupare. Și în toată această înțepeneală, care dura deja de ceva vreme, un domn se simțea studiat cu intenție în semiîntuneric de către mai multe capete deodată, încrâncenate, cu niște ochi iscoditori, reci, amenințători, cu frunțile pe alocuri julite, cu niște fălci sănătoase, proeminente, ce mestecau și plescăiau cu hărnicie gumele de mestecat, capete îndârjite, ce îi analizau cu antipatie și dezgust papionul de la gât, cămașa alb imaculată, împrospătată cu mirosul neplăcut de îmbălsămător, nasturii de cristal de la încheieturi, care îi luceau ostentativ, ochelarii fini ce i se odihneau pe nasul coroiat... Îi dădură concludent etichetarea de tocilar, tipul de meloman pașnic, care nu ar fi fost în stare să omoare nici măcar o gâză, căruia dacă îi dădeai un dos de palmă îl puneai la respect pe vecie, și nici nu trebuiau să facă lucrul acesta, căci gâtlejul nefericitului privit făcea curse dese, mărul lui Adam trădându-i sentimentul panicii. Al treilea gong făcu scrutătorii să îl lase pe meloman în pace și să își îndrepte ochii asupra singurului spot de lumină care îndrăznea să populeze mijlocul fosei. După câteva râsete scurte, sincere, cu iz de bucurie, ca atunci când erau duși în anii de școală la spectacolele pentru copii, ciudații vizitatori se calmară, luând și ei la rândul lor energia predominantă a publicului. Se închiseră și ușile principale, lăsându-se apăsător tăcerea. Din când în când, din grupul lor, mai răzbătea câteun râset nevinovat, cu iz de sărbătoare. Curând deveniră serioși cu toții, mai ales că dirijorul tot întârzia să apară. Socoloveanu, secundul Cimpoieșului, sparse rutina, aruncând un popcorn în părul doamnei cu cocul înalt. Rândul din spatele acesteia bufni în râs cu onestitate, mai ales că floarea albă de porumb i se înfipse în coafura nevinovată întocmai unei ventuze încăpățânate, care se îndrăgostise la prima vedere, și noua agrafă, cu rol decorativ, le făcea din vârful cocului înalt cu ochiul. Doammna vizată își întoarse doar pe un sfert din traiectorie umerii spre cei care cutezau să vandalizeze liniștea dinaintea începerii spectacolului. Nu îndrăzni să le atragă altcumva atenția, motivându-se să îi ignore și să reziste până la sfârșitul actului artistic, bucurându-se de feeria acestuia. Se aplecă doar spre superba ei fiică și îi șopti la ureche, ca nu cumva să rămână singură cufundată în sosul ofuscării:
-Ce jenant, ce rușine, de unde s-or fi adunat și ăștia?... pe când floricica de popcorn i se cufundă adânc și definitiv în coc, tăind treptat și din elanul râsetelor.
Dommnișoara îi făcu un semn anemic, din care emana lehamitea, ca să se calmeze și să se bucure de seara reușită pe care le-o promitea derularea monumentalului spectacol, cu un dirijor sosit de peste oceane, un adevărat stăpânitor al baghetei, venit tocmai de pe insulele Barbados.
Presiunea era mare, emoțiile creșteau atât în rândurile artiștilor cât și în cele ale spectatorilor, pe când liniștea adâncă îl încuraja pesemne pe Socoloveanu, din moment ce prinse să fie și mai șugubăț, căci o bătu prietenește pe umăr pe doamna cu floarea de popcorn pierdută în desișul cocului, și o întrebă în șoaptă, atent cumva ca să nu strice sfera de ceremonial a sălii, însă destul de tare încât să îl audă majoritatea celor cu care stătea în rând:
-Duduie, îmi permiteți, vă rog frumos, să discut ceva cu fiica dumneavoastră?
Melomana nu apucă să îi spună vreo două de la obraz, să fie lăsată să se bucure în pace de spectacolul cu pricina, ca măcar în sala de teatru să nu fie deranjată deoarece plătise un abonament anual, căci cei care ocupau scaunele din spatele ei izbucniră din nou în râsete. Un domn trecut de vârsta a doua, a cărui cravată ieșea excesiv în evidență, cu părul gelat și gâtul parfumat, se uită dojenitor spre cei pe care îi avea în imediata apropiere, exact lângă el, însă și scrutările celor vizați, la fel de dojenitoare, îl făcură urgent să își abandoneze avertizările vehemente. S-ar fi dus să ceară cu insistență intervenția tinerelor hostese, să le explice că existau elemente care lezau liniștea publică, însă difuzoarele pârâiră scurt, și din ele răzbătu un glas mai mult decât mieros, care apela la închiderea tuturor telefoanelor mobile, pentru buna desfășurare a spectacolului, astfel că mâinile anumitor persoane, chiar și a celor din controversatul grup, începură să facă curse spre genți și buzunare, să le scoată de acolo și să și le închidă.
Liniștea deveni deosebit de apăsătoare, la fel și întunericul din sală, care totuși, în generozitatea lui, făcea oarecum să se distingă contururile celor din încăpere.
-Pssst!... își avertiză Socoloveanu amicii din același rând, pus fiind pesemne și pe alte șotii. Se aplecă cum putu peste umărul protectoarei cu coc voluminos, așa cum putea, căci burta priponită în spătarul scaunului acesteia nu prea îl lăsa să se desfășoare, îi bătu galeș brațul ca să o atenționeze, și îi spuse:
-Dommniță, îmi permiteți să vorbesc ceva deosebit de politicos cu fiica dummneavoastră?
Doamna ar fi vrut să apeleze la bunul lui simț și să îl facă cumva să se calmeze, să îi spună că și-a plătit biletul și că ținea morțiș să se bucure de amprenta spectacolului, însă nu apucă să îi răspundă, căci Socoloveanu reuși să își destindă prietenii, care râdeau pe înfundate, atenți ca nu cumva să deranjeze prea multă lume, căci nu erau la stână. Secundul glumeț al Cimpoieșului, bătu apoi cu eleganță umărul frumoasei domnișoare. Fata se întoarse și, în semiîntuneric, îl scrută cu niște ochi mari, însă, pe cât de încântători, pe atât de fioroși, meniți să intimideze orice fărâmă de șicană:
-Ce vrei??
-Aș îngenunchea în fața dumitale—nu se pierdu deloc Socoloveanu cu firea—dar nu mă lasă burdihanul! Așa că o s-o fac de pe scaun: îmi permiteți să vă cer în căsătorie?
Se puseră din nou pe râsete, pentru a nu se știa a câta oară. Le făceau o mare cinste, onoare și plăcere să se afle într-un teatru. De dincolo, din partea cealaltă a fetei, Drăgan Cimpoieșu se aplecă peste ea și peste Socoloveanu, și îi șopti la ureche, încet, cu gingășie, ca nu cumva să o rănească:
-Luați-l, dommnișoară, acuma, urgent, cât a dat norocu’ peste dumneavoastră. I-adevărat, are omu’ o burtă cât o casă, îi place să străbată străzile comerciale în șlapi de culoare roz și în ciorapi, dar domnișoară dragă, băiatu’ ăsta... e pâinea lu’ Dumnezeu!!
Roșeața bruscă ce o cuprinse pe fermecătoarea ființă nu dură prea mult, deoarece apăru și dirijorul, grăbit, cu părul vâlvoi, ca un vălătuc purtat cu ușurință de-un vânt nebunatic, cu o atitudine gravă, apăsătoare, marcat dinainte de semnificația profundă a monumentalului eveniment. Se întoarse către onorabilul auditoriu, îi făcu o plecăciune adâncă, etalându-i parcă sufletul la icioare. Aplauzele începură să izvorască din palmele deja încinse, frenetic, transmițându-i unde și valuri de nerăbdare. Aplaudau și cei din partea grupului pestriț al ciudaților, după o prealabilă ocheadă transmisă ca și control Cimpoieșului, mulați cumva după cum le dădea acesta tonul. Dirijorul se întoarse spre orchestră, ridică prompt bagheta, luându-și parcă rolul de hipnotizator al mulțimii, impunând publicului să înghețe și să îl asculte, măcar până la sfârșitul maratonului artistic, iar când acesta avea să se încheie, privitorii trebuiau să aplaude cu frenezie, urmând ca apoi să se trezească din vrajă, să se ridice de pe scaune, și să se îndrepte liniștiți către casele lor.
Bagheta dirijorului tresări ca o trestie scăldată în crivăț, făcându-i rotocoale de-asupra capului împodobit cu părul grizonat. Toată orchestra porni cu mugete și tunete, invocând resuscitarea unei povești antice, urnind somnolența trecută a acesteia, accelerându-i drumul către viață, contribuind la starea empatică a spectatorilor. Într-un târziu, tunetele se mai liniștiră, ducând duios la un ritm de acalmie. Dacă sala ar fi fost mai luminată, ar fi putut fi surprins auditoriul savurând suavele triluri, cu ochii închiși, pe chip cu fade zâmbete. Undeva, într-un rând ciudat, liniștit și pestriț, Cimpoieșul fructifica fiecare notă muzicală, cu o bucurie profund impregnată pe obraji, intrat cumva într-o transă, căci și el avea, ca toți ceilalți melomani, ochii închiși, în felul acesta putând devora cu lăcomie toate strunele, spre adânca mirare a celorlalți membrii ai echipei, care începeau treptat să se cam foiască, cu o firavă neliniște. Dinamismul incipient al orchestrei aproape că se stinse cu totul, doar cele două harpe își mai anunțau prezența, și dirijorul care se muncea aproape cu eforuti inumane să ducă pe cale cea bună fiecare sunet, ca toată această aacalmie să prevestească furtuna care avea să se apropie, expusă sub forma plină de dinamism a unei civilizații demult apuse, resuscitate prin munca acerbă a compozitorului care se străduise cândva să le dea viață prin stih și cânturi. Și totuși, toată această strădanie, tot acest efort, întreaga migală a celor care își aduceau aportul, se afla acum într-o aprigă concurență cu cotidianul inevitabil, căci în sala cu o acustică lăudabilă răzbăteau ritmurile de hip-hop ale unui telefon de ultimă generație. Hitul prevală proeminenta încăpere pentru un timp îngrijorător, deoarece deținătorul lui nu prea știa pe unde bolala îl pusese, iar pop-cornul din buzunare, semințele și cele două cutii de bere îl deranjau vădit ca să afle acest indiciu, și nici burta voluminoasă a nefericitului apelat nu îl lăsa să se miște mai în voie, căci îi era aproape proptită între scaune, de ajuns să de-a timpul cunoscătorilor de limbă engleză să îi traducă versurile: „Luptă pentru drepturile tale, negrule; Luptă până la capăt, pune-te împotriva sistemului necruțător; A statului, a legii și a tuturor! Entități evazioniste, pe urmele noastre, ale tuturor; Luptă până la capăt, negrule, luptă ca să ajungi de-asupra tuturor!” Pe fruntea nefericitului apărură primele broboane sâcâitoare de transpirație, atrăgând până la urmă și atenția propriului lider, care, printre protestele decente ale spectatorilor, se văzu până la urmă nevoit să intervină, cu un ton isteric, dojenitor, răstit, spus în semișoaptă și însoțit de un semn al arătătorului bătut pe obraz:
-Bă, închide-ți dracului telefonu’! Ești tâmpit??!
-Da’ nu știu unde Dumnezeii ma-mii lui l-am vârât! îl convise Socoloveanu, tot în semișoaptă, pe un ton la fel de răstit, atent ca să îl audă atât Cimpoieșul, cât și și cei de pe rândurile din imediata apropiere, ca să îi convingă că acel neajuns era împotriva voinței lui.
În pripirea lui, Socoloveanu își aduse aminte că își agățase sacoul de spătarul scaunului. Se întoarse cu greu, pufăind, își băgă mâna în buzunarul acestuia și scoase telefonul mobil, și o făcuse la timp, căci dirijorul, din prea mult respect, ignorase la început lucrul cu pricina, căci și el era un om intergrat printre alți oameni, și nu își putea permite să își ia asupra lui rolul judecării și știrbirii divinității umane, dar observând că cealaltă muzică din sală se încăpățâna cu insistență să ridice masele la proteste și la lupta împotriva discriminării rasiale, începuse să se foiască cu bagheta când într-o parte, când în alta, cu un păr vâlvoi mult mai ridicat decât îl avusese mai adineaori, și dădea privitorului impresia că se îndeletnicea mai nou cu conducerea a două orchestre de odată.
Când dădu cu ochii de ecranul aparatului, Socoloveanu trecu de la îngrijorare la veselie:
-Trebuie să răspund! i se explica Cimpoieșului, în șoaptă, însă destul de atent ca și ceilalți din grup să îl audă. E nebunu’ de Larvă!
-Răspunde-i! sclipi și ochii Cimoieșului.
...Conducătorul orchestrei își vedea nestingherit de proprii lui oameni. Sala, aproape în întregime, își reveni la atmosfera profundă a spectacolului, doar undeva la jumătatea încăperii, pe un rând anume, predomina încă deranjul:
-Da, mă, îți dau! Dacă ți-am promis că te împrumut cu ceva biștari, te împrumut, ce dracu. Lasă asta acum, că am ceva mult mai important să îți spun. Ia ghicește unde sunt în momentu’ de față?
-Șșșșt!!! îl atenționă revoltată o doamnă cu o pălărie imensă, decorată cu pene mândre de păun.
-Hai, mă; o ignora ostentativ Socoloveanu; ai șansa să ghicești de două zeci de ori!
Cei de lângă Socoloveanu, câți puteau să îl audă, tremurau a râsete.
-Nu, mă, prostule, nu sunt la biserică!... Nici în casă, mă... Nu-s, bă, nici pe stradă!...
-Șșșșșt! protestă doamna cu pălăria înzorzonată cu pene lunguiețe de păun, lucru care îl încurajă la culme.
-Ce să caut, mă, la cinema?!... Hai, mă, că-ți zic, nu te mai țin în suspans, dă-te drecu... Sunt la teatru, bă, la o simfonie... Da, bă, boule, să mor eu dacă te mint, ce drecu!... Ce prost ești...
Se întoarse râzând către ceilalți, explicându-le :
-Nu mă crede, gogomanu’! După care reluă de unde se întrerupse: Da, mă, sunt la o operă, la Teatru’ „Muzicant”, la o simfonie, bă, boule! Am venit cu toată galeria Câinilor Negri să susținem pe-un prieten de-al Cimpoieșului, că vorba aia, prietenii lui sunt și ai noștri, și marii lui dușmani, pentru noi devin și mai mari…
-Șșșșșt!!! –începea să îl irite până la urmă doamna cu păuni pe cap.
Se întoarse spre el și doamna cu cocul înalt:
-Mă băieți, dați-o naibii de treabă, că am plătit pentru biletele astea!
Mutări greșite din partea celor două doamne, din moment ce Socoloveanu îl lămurea cu o și mai mare insistență pe cel din spatele receptorului:
-Auzi, Larvă, zici că sunt la Telejurnal, așa sună muzica asta, a simfonie din aia, mă, cum treierau combinele și arau tractoarele în timpu’ lu’ Ceaușescu, muzică din aia revoluționară, de zici că ne trimiteau ăștia cu forța la cules de sfeclă și cartofi, după care ne arătau în reportajele de la televizor...
Cei din rândul lui Socoloveanu chicoteau. Chicotea și Cimpoieșul, însă își aduse aminte subit pentu ce erau ei acolo, ca să își susțină prietenul, așa că îi făcu subadjunctului niște semne cu palma, ca să își mai reducă din ton:
-Gata, mă!
Atenționarea acestuia nu își făcu prea mult simțit efectul, doar în afara faptului că Socoloveanu își grăbea lămuririle:
-Sunt și fetele cu noi, bă, prostule: Panarama, Gina, Monica Perversa... Da, mă, e și Monica... știrba drecu!... ...Nu știu, mă, cum se numește spectacolu’, dă-l în măsa... Ceva despre o bucă...
Pe Socoloveanu îl apucară subit râsetele, și la fel făceau și cei pe cre îi avea pe același rând cu dânsul. Dacă în sală s-ar fi făcut puțină liniște, s-ar fi depistat și rânjetele isterice ale celui de dincolo de receptor.
-Nabucco, băi, prostule! îl corectă Cimpoieșul, de peste capetele altor compatrioți de rând care îl despărțeau de Socolovean.
-Da, mă, Larvă, așa se cheamă: na buca, ia buca, ține buca, sau cum naiba s-o mai fi chemând, nu contează, important este că evorba despre niște buci, hă, hă, hă...
Noul val de râsete, dar și de proteste, fu curmat de cortina care dădea să se ridice. Acest detaliu îl făcu și pe Socoloveanu să își termine comunicarea.
-Haide, (va urma...)

Vizualizări: 17

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor