O experienţă de neuitat - filă de jurnal

Vorbeam deunăzi cu o prietenă, despre una, despre alta şi, la un moment dat, am întrebat-o: “ţi s-a întâmplat vreodată să îţi vină să îmbrăţişezi un om după ce ai schimbat câteva cuvinte cu el? Ea a stat câteva secunde fără să răspundă, s-a uitat la mine mirată şi m-a întrebat la rândul ei: “cum aşa, fără să-l cunoşti în prealabil?” “Da, i-am răspuns, este o experienţă unică, la mine! Şi am început să-i povestesc contextul acestui fapt.

    M-am angajat în timpul meu liber, fiind o fire foarte activă, - lăsând la o parte scrisul- să ajut primăria din sectorul din care fac parte, la efectuarea recensământului, luându-mi chiar,  câteva zile din concediul de odihnă. După instructajul făcut, unde ni s-a vorbit despre cele şase formulare pe care le avem de completat, mulţi au renunţat. Eu am rămas pe poziţie: niciodată nu mi-a fost frică de muncă şi de gândit. Mi s-a repartizat un bloc P+4, cu apartamente de trei şi respectiv patru camere pe nivel, din apropierea blocului unde locuiesc. Mă gândeam că o să fie un bloc “greu” de recenzat, că or să fie persoane multe în fiecare apartament şi că o să am multe formulare de completat, în special, pe persoane. Este singurul bloc reabilitat termic din zonă şi arată foarte frumos pe dinafară. Mă gândeam în sinea mea: “dacă, pe dinafară este vopsit gardul şi înăuntru, leopardul”?

      Am făcut mai întâi recunoaşterea cu o zi înainte. Blocul se întinde pe două străzi: câteva scări, pe o stradă, restul, pe altă stradă, un bloc în formă de “L”, cu o curte interioară, de el fiind lipit alt bloc.

Sunt o fire ordonată. Strategia mea a fost să o iau de la scara A şi să distribui în primul rând materialul publicitar pe care l-am primit o dată cu mapa,  cu formularele.

Prima zi de recensământ a fost joi, 20 octombrie şi a fost imediat după orele de serviciu. Fiecare scară are interfon. Până mi s-a deschis, am stat câteva minute. Am început cu apartamentul numărul 1. Aici, într-un apartament de patru camere, se aflau două gospodarii separate: parinţii pe de o parte, fiica cu ginerele pe de altă parte, cu nepotul, plecat la studii în Anglia. Deci, am început cu greul: două formulare pentru cele două gospodarii, unul pentru locuinţă,  cinci pentru persoane şi unul pentru persoanele plecate în străinătate, pe o perioadă îndelungată.

În timp ce completam formularele, doamna în vârstă, pensionară, îmi spune că mă cunoaşte, că mă vede când trec dimineaţa la serviciu sau când mă întorc de la serviciu…Zâmbesc. Iată, o observaţie de la o persoană care stă şi priveşte pe fereastră lumea de afară şi pe care le şi înregistrează vizual… Poate am întâlnit-o şi eu pe stradă dar nu am reţinut-o!

Dupa ce termin de recenzat, soţul dânsei îmi spune că nu este aşa cum se spune la televizor, despre recensământ, că se pun diverse întrebări indiscrete de către recenzori. “Ei, la televizor se spun multe sa se distragă atenţia oamenilor de la alte lucruri importante pentru ţară; aşa a fost mereu. Eu nu mă mai uit la televizor de ceva timp”, le zic. Le mulţumesc pentru amabilitate, mă scuz că i-am deranjat şi plec mai departe. Sun la uşi, mi se răspunde, îi salut cu zâmbetul pe buze şi mă recomand. Sunt poftită înăuntru cu amabilitate, mi se oferă condiţii şi sunt întrebată din politeţe, cu ce să mă servească. Le spun că nu am nevoie de nimic decât de buletine şi de capul familiei pe care îl desemnez prin voia lor, să-mi dea relaţii şi să semneze formularele.

Găsesc oameni în vârstă, în majoritatea lor, văduvi, mai ales, femeile. La etajul doi am întâlnit o doamnă pe care o cunoşteam de câtiva ani buni; mergeam cu acelaşi mijloc de transport la serviciu, apoi, când a ieşit la pensie ne-am întâlnit în cartier, pe stradă sau la bisericuţa ce s-a construit, ajutând cum am putut,  fiecare. Într-un an am văzut-o în doliu: îi murise soţul, în alt an îi murise singurul fiu…acum, singură într-un apartament de patru camere. Ma primeşte cu o privire tristă şi îmi spune că vine de la înmormântarea fiului vecinului de vis-à-vis care avea 42 de ani şi a murit într-un accident care s-a mediatizat şi la televizor…Cum eu nu prea mă uit la televizor, nu ştiam despre ce accident este vorba, ştiam numai de cel în care a fost implicat Şerban Huidu şi despre care citisem pe internet…Cazul cu fiul vecinului era altul, accident petrecut la Oradea sau Arad, nu am reţinut bine şi cred că nu are importanţă localitatea ci faptul că m-a impresionat acest neplăcut eveniment.

A doua zi după amiază am venit din nou pe scara A. Cu multe scuze şi transmiţând condoleanţe, am reuşit să recenzez şi familia decedatului. Locuiau doar părinţii aici, el locuise, am aflat de la danşii, în blocul vecin cu blocul unde locuiesc eu.

Găsesc şi locatarii de la etajul 3, foarte amabili, văduvi, văduve,  locuind singuri, copiii lor, realizaţi, căsătoriţi, locuind prin cartier, aproape de ei să se ajute reciproc. Priviri senine, oameni mulţumiţi pentru ce au realizat în viaţă, majoritatea intelectuali, unii cu doctorate, dar nemulţumiţi de situaţia din ţară. La etajul 4 mi s-a întâmplat ceva deosebit. Sun o dată şi nu mi se răspunde. Insist. Uşa se deschide şi în prag apare o doamnă la 85 de ani (am aflat ulterior, eu nu-i dădeam mai mult de 65 de ani) , sveltă, cu trăsături frumoase, fără prea multe riduri, discret fardată şi rujată, îmbracată cochet. Îmi zâmbeşte şi mă invită politicos,  în sufragerie, parcă mă aştepta. Un interior bine aerisit, cu un aer cald, primitor, în care te simţi efectiv, bine. Pe fotoliu stătea un domn care citea o carte în limba franceză de Henri Calet, “Contre l’oubli”. Nu îi dădeam mai mult de 80 de ani, cu indulgenţă, în realitate, având 101 ani, născut în 1910. Un bărbat suplu, înalt, privire ageră, energic, cult. Puse cartea pe o măsuţă ( aşa am putut să reţin ce carte citeşte), se ridică şi îmi sărută mâna, recomandându-se. Am rămas impresionată. M-am recomandat şi eu. Mă uit la ei cu drag şi îi întreb câte persoane sunt şi pe cine trec în formular, capul familiei. “Draga mea, îmi spune domnul, indiferent pe cine vei trece, noi suntem egali în casă, amândoi suntem proprietari. Suntem numai noi, copiii noştri sunt plecaţi în străinătate, în Franţa, locuiesc de peste 20 de ani, sunt cetăţeni francezi, bine situaţi”. Îi felicit si le spun că îl trec pe domnul cap de familie, că trebuie să semneze toate formularele, aşa am procedat pe tot parcursul recenzării.

Când i-am trecut numele şi i-am cerut iniţiala tatălui, am greşit: în loc de M, am înteles N. Îi întreb cu jenă, dacă au o lamă, din întâmplare (eu o uitasem pe a mea, acasă), să îndrept greşeala. “Da, îmi răspunde domnul, apoi, către soţie: iubita mea, vezi că în sertarul din biroul meu vei găsi şi lamă,  şi gumă, te rog, serveşte-o pe doamna”. Soţia se duce şi caută; nu gaseşte. “Lasă, iubita mea, merg eu, ştiu mai bine unde să caut în lucrurile mele”. Îi admir silueta dreaptă, fără cocoaşă, sprijinindu-se doar de un baston pe care îl avea la îndemână. Se întoarce cu lama şi guma. Îndrept greşeala şi termin repede de recenzat. Îi întreb dacă folosesc internetul, aşa era şi una din întrebările din formularul “P”. “Da, mi-au răspuns, amândoi, vorbim pe messenger cu nepoţii şi copiii noştri din Franţa”. Apoi, domnul imi spune: “sunteţi foarte expeditivă şi aveţi un scris frumos”. Îi mulţumesc. Dau să plec. Doamna mă opreşte şi mă serveşte cu bomboane din ciocolată, străine şi cu un pahar cu suc natural, făcut de ei din portocale şi grapefruit. În fiecare dimineaţă îşi fac suc natural, câte o sticlă de doi litri. “Puteţi să cumpăraţi în fiecare zi fructe? îi întreb”. “Nu, noi. Avem o femeie care ne face menajul şi are carnet de conducere, merge cu maşina noastră şi cumpără lăzi de fructe de la en-gross pentru toata săptămâna şi alte cumpărături. O plătesc copiii noştri, ei ne trimit bani.

Din vorbă în vorbă, pentru că mă uitam spre cartea în limba franceză, curioasă, ce tratează, îl întreb dacă este interesantă. “Da, este o carte cu reportaje şi cronici, simple poveşti despre evenimente istorice  între anii 1944 şi 1948, scrise cu inteligenţă şi puţin umor. Atunci, le-am spus că scriu şi eu, că am publicat un volum de poeme si o nuvelă. Mă felicită şi îmi spun că se vede că sunt o persoană deosebită şi că le face plăcere prezenţa si conversaţia pe care au avut-o cu mine. Doamna îmi spune că a cochetat şi dânsa cu scrisul când era tânără şi că a citit mult din literatura universală. Alunecăm de la poeţi, prozatori, la filosofi. Domnul mă întreabă ce părere am de Petre Ţuţea şi bineînţeles că de la Petre Ţuţea am deviat la Emil Cioran şi vreo jumătate de oră am discutat numai filosofie. Mă uit la ceas şi mă scuz că trebuie să plec, că am stat la ei o oră şi mai am de recenzat.

Doamna îmi dăruieşte la plecare o pungă mare cu bomboane şi tablete de ciocolată. Eu spun că nu trebuie să se deranjeze, dar insistă şi, până la urmă, le iau, mulţumindu-i dar nu înainte de a-i îmbrăţişa pe amândoi cu dragoste. A fost o reacţie de moment pentru că şi ei îşi doreau, i-am simţit. Un amănunt pe care am putut să-l reţin a fost că, doamna, era ca zodie, berbec, ca şi mine iar domnul, leu. Se vedea clar din tonuri şi gesturi, atât cât am stat şi i-am privit, cât de mult se înţeleg şi se respectă. Nu mă iau după zodii, dar ştiu, că sunt două zodii puternice şi am citit că sunt compatibile. “Iată, o familie cu oameni de calitate”, mi-am zis în gând, după ce am plecat. Apoi, am întâlnit familii care au fost foarte amabile, pe care le cunoşteam dat fiindcă fii, ficele lor au fost colegi la şcoala generală cu fiul meu. În peregrinările mele cu recensământul prin locuinţele acestui bloc, am întâlnit, în majoritatea lor, oameni de calitate, oameni cu bun simţ, cu cei şapte ani de acasă, educaţi şi modeşti, fără aere şi fiţe. Cu mici exceptii, însă, am întâlnit şi de altă categorie, în special, cei care au cumpărat de curând apartamente în bloc. Ei au fost mai circumspecţi, nu mi-au dat CNP-ul, deja se anunţase la televizor că nu este obligatoriu. Nu am făcut conversaţie pentru a-i lămuri că nu am nicio vină că este şi aceasta rubrică în formulare,  că nu avea rost, deveneau irascibili. Unii aveau firme, probabil şi bani, se cunoştea diferenţa de educaţie atât prin felul de a se purta cât şi prin decorarea interioarelor, fără gust. În orice caz, acest eveniment la care am luat parte, a fost o experienţă pe care nu o voi uita.  

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Noiembrie 3, 2011 la 9:47pm
Irina, chiar am avut o experienta frumoasa; astazi am terminat si formularele centralizatoare, am predat totul. Sper sa fiu mai libera si sa reincep scrisul, acest text l-am scris printre picaturi. Iti multumesc frumos pentru vizita la acest text al meu si semnul de lectura. Cu toata dragostea si prietenia, Vali 
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Noiembrie 3, 2011 la 7:49pm

Frumos si cu talent redat ai lasat sa-ti curga gandurile, Vali draga ! Multe ai putut invata in aceasta experienta!

Cu drag citire, Irina

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor