Liniştea e mai bună decât aburelile
Spuse ea când el îi atinse spatele
Şi declanşase fâlfâitul unor păsări
Cu exteriorul degetului
De la omoplat până în cealaltă parte a gâtului
Fiindcă el îi tot arăta
Uite, ți-am adus luna, e în sticluță
Era doar o coajă de lună
Dar el mai mult se gândea
La drumul plin de căşti lăsate pe jos
Pe care l-a parcurs în uniformă
La încheierea armistițiului
După ce, pe buza unei prăpastii
Chiar moartea i-a dat o mână să-l salveze
După aceea, învins, a trecut pe sub Arcul de Triumf
A stat la un bar, singur, cu un pahar
Alături de alți bărbați
Vitoare modele pentru o mulțime de eroi de benzi desenate
Iar apoi, la un balcon ce dădea spre o curte mizeră
L-a aşteptat ea, sprijinită de balustrada plină de zăpadă
El îşi luase un costum ce-i stătea tot ca uniforma
Au privit un timp la aburii din cană
Ce dansau ca o balerină
El se gândea la un drum din Italia
Ea la forma fulgilor
La cine stătea acum pe locul ei, în autobuz, spre serviciu
Dacă oare ticăloşii sunt tot oameni
Acum el nu mai era un puşti bălai
Nu mai fura mere
Făcea afaceri în tăcere, cu alte costume
În penumbră, cu arme mai mici, în fum de trabuc

La plecare, acum câțiva ani, în gară, sub umbrelă
Ea i-a dăruit un sărut, care a adăstat un pic, pe gât
Acum îi oferea un ceai
Înainte, un simplu ceai rezolva orice problemă
Dar nu ce a lăsat el în urmă
Când era îmbrăcat în mantaua militară, cenuşie
Oare o mai fi acolo, în Piemont
Drumeagul acela şerpuit cu un singur copac?
O pată de sânge cât durează în zăpadă?

Masa aceea zdravănă de nuc e tot la ea
Materialul acesta este ca o amintire solidă
Ceva de care putea să se lege în tranşee
Nu de desenele acelea pe care le tot făcea şi se udau
Cu un umăr, un spate gol, zulufi ce se risipeau
Precum fumul de țigară fumată în pauze de explozii
Apoi s-a dus şi a privit la vitraliile în spirală, într-o biserică
Poate surprindea prin ele un suflet mic şi roşu
La el în cămăruță s-a uitat la florile galbene puse pe pervaz
Îi aminteau de cele mai frumoase vremuri de pace: cele din război

M-am săturat de atâta apă şi fum, spuse el
Mă plimb prin oraşul acesta ud
Plin de suflete goale
Deşertate deunăzi în oraşe de război
Încât clădirile au devenit lichide
Şi se preling în bălți, pe trotuare
Şi apoi toți suntem maeştri
În arta de a scoate fum
Inele, vălătuci, norişori care ne împresoară
Ca să substituim aburi de suflete
Pe care nici nu i-am avut
Fum toxic, de fapt, eliberăm
Nu din suflete ci din țevi de eşapament
Şi acelea împrumutate

Relația cu ea era încă instabilă, bizară
Se lipea de el pe lângă ziduri, în oraş
Când erau îmbrăcați sobru
Pe lângă ei treceau oameni cu pardesiu şi pălărie
Îi căuta inima cu mâna, pe la piept, sub haină
Nu se simțea în largul lui, îl cam jena
Însă, după-amiaza, când ieşeau la localuri
Ea pierdea timp să-şi aranjeze pantofii
Să-şi maseze picioarele, pe jos, aşezată pe bordură
Iar el o aştepta nerăbdător
O singură dată s-au apropiat mai mult
Pe marginea unei străzi intens circulate
Parcă erau ca pe vremuri
Când ea mergea cu picioarele goale prin apă
Şi el îi admira crucea tatuată pe omoplatul delicat
Pe atunci apa nu era tulbure
Iar crucile încă nu tremurau

Dar el mai mult era fascinat, când venea seara
De noile lumini de pe străzi
Care făceau piatra cubică albastră
Iar când era udă, apăreau pe jos pete galbene, roşii
Mai vedea cu încântare reclame roşii, cabine de telefon roşii
Luna îi apărea tot roşie, de la pata aceea
Colecționa şi felinare stradale cu bec, conice, ovale
Îi plăceau doar dacă adunau în jur
Mulți fulgi de nea, din aceia mici, care pişcă
Şi atunci băga totul în borcan
Felinar, zăpadă, fulgi, umbra de pe şosea
Copac singuratic şi pata de sânge absorbită de zăpadă

Mai târziu totul a explodat
Cum se întâmplă de obicei
A fost ca la un festival al culorilor din India
O fericire din aceea pe care nu ştie ce o aşteaptă
El şi ea se îmbrățişau, în sfârşit
Pătați pe haine, păr, față, mâini
De toate culorile posibile
Explozii de praf colorat
Sau trombe de fum violet, verde, albastru
Ce îi înconjurau din toate părțile
Întindeau mâinile după hârtiuțe de confetti
Se învârteau în caruselul luminat, pe căluşei
Aveau în ochi doar lumini şi culori
Chiar şi elefantul memoriei
Care participa şi el la petrecere
Avea fruntea, trompa colorată în roşu

Nu a trecut mult timp şi ea a dat capul pe spate
A suflat un ultim fum şi a coborât iute scările din centru
A fugit pe un ponton, în ceață
Era o umbră lichidă sub o umbrelă
El ținea minte doar mâna ei
Îndreptată spre el acuzator
Şi apoi retrasă dezamăgită
O văzuse pe o trecere aglomerată, printre maşini
La capătul unui tunel pietonal, pe o bicicletă
Chiar şi în vis îi apărea cu spatele
Îi vedea doar coada groasă, împletită
Nu mai ştiau de ea decât păsările
Sau pisicile de la ferestre

La un moment dat, el a aprins o brichetă
L-a învăluit o lumină roşie
Nu venea de la o pată roşie în zăpadă
Ci de la o hăinuță roşie, de fetiță
Ea aflase că o pată roşie de sânge
Se absoarbe treptat în zăpadă
Acolo, sub copacul singuratic
De pe drumul din Piemont
Dar o hăinuță roşie
Care aduce, de la depărtare, cu o pată roşie
Rămâne acolo, veşnic între ei

Vizualizări: 47

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor