Era o năzbâtie de fată, un ghemotoc cu părul blond-roşcat, un pui de urs sau o veveriţă, aşa cum obişnuiau să o strige cei din jur. 
Avea obiceiul să dispară, spre disperarea părinţilor.  Îşi lua sania şi fugea fără să o vadă nimeni. Nu conta. Bunicul o aştepta cu braţele deschise şi cu multe poveşti. Nu erau cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi, erau poveşti ciudate din care fătuca lui trebuia să înveţe, după cum spunea el, căci ea avea o menire. 
Învelită în blana de urs a bunicului, fetiţa asculta vrăjită glasul lui. 

Povestea incepu cu un tânăr chipeş şi isteţ ce ştia să îmblânzească balaurii, să vindece cu ierburi , fierturi şi câteva cuvinte magice spuse într-o limbă numai de el ştiută. 
Unii il iubeau , alţii îl urau de moarte dar toţi aveau frică de el. Apărea şi dispărea de prin sate, ca o nălucă.Unii spuneau că el călăreşte un balaur urât şi străbate cerul încercând să păzească omenirea. 
Şi cum umbla el printre nori, văzu pe pământ o fată cu pielea ca de fildeş şi părul lung şi negru ce strălucea în razele soarelui, un trup cum nu mai văzuse vreodată... 
O privi lung cum se răcorea în apa cristalină a lacului apoi zbură spre alt sat. Însă imaginea fecioarei rămase vie în mintea lui. 
Dragostea îi cuprinse sufletul, ura puse stăpânire pe mintea lui. 
Se ura pe sine că nu putea să fie şi el un om ca toţi ceilalţi. Ura se revărsa pe pământ cu seceta şi piatra, cu ger cumplit şi ninsori cât casa. 
Secat fiind de dor, s-a hotărât s-o fure, şi-a stat o vară-ntreagă la pândă aşteptând fecioara cea frumoasă ca soarele , blândă şi zglobie ca o căprioară. 
Când o văzu luă chip de balaur, o prinse cu ghearele şi o duse în peştera lui din munţi.

Cuprinşi de vrajă, ei s-au iubit ascunşi de ochii lumii. 
La apusul soarelui apăru în faţa peşterii un bătrân în straie albe cu glugă pe cap. 
Intră şi îi blestemă : 
Dreapta cale 
Ai lăsat, 
Iubire ai căutat. 
Şi vei fi pătruns de jale, 
Şi nu vei avea scăpare. 
Peştera-ţi va fi mormânt, 
Ursul acoperământ, 
Sufletul hain, 
Pe pământ străin. 
Iară tu , nesăbuito, 
Ce iubirea ai dăruit-o, 
Între două lumi vei fi 
Şi-ţi vei duce semenii 
Şi cu ei vei suferi, 
Până când îl vei găsi 
Şi îl vei călăuzi 
Pe drumul pe care tu îl ştii. 

... Apoi dispăru în noapte. 

Anii au trecut şi el a murit aşezând o blană. Muntele i-a fost mormânt şi blana acoperământ... 
Ea a coborât în sat şi a sfârşit alături de copiii şi nepoţii ei dar nu înainte de a-i învăţa taina vindecării cu ierburi şi descântecele binefăcătoare trupului şi sufletului. 

Tatăl apăru în uşă. Fetiţa adormise, moleşită de căldura blănii de urs ce-i acoperea trupul. 
-Las-o sa doarmă, băiete ! spuse moşul. Multe va vedea şi va îndura până ce liniştea ne va cuprinde neamul... 

Şi cuvântul a îngheţat pe buze, sfârşind povestea. 

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor