O saptamana de betie, 3 ani de mahmureala

Facultate-libertate; o rimă stupidă, o asociere des întâlnită însă. Pentru mulţi dintre noi echivalarea aceasta care pe planul prozodiei este clar puerilă, este o realitate: gata cu constrâgerile, cu „trebuie”-urile, cu coerciţia de orice tip. Pe de altă parte, cuvântul „facultate” conţine şi rădăcina adjectivului „facultativ”, numai că studenţii atribuie acest termen după bunul plac substantivelor precum „prezenţă”, „studiu”, „aprofundare”, „lectură” şi altor astfel de îndeltniciri... însă atunci când vine vorba de „bursă”, „notă de trecere”, „licenţă”, „diplomă”, dintr-o dată lucrurile stau cu totul altfel şi toate acestea devin obligouri ale statutului privilegiat, adus de fabrica de visuri numită facultate.


Încă din liceu, dacă nu din şcoala generală, mai toţi visăm la studenţie, acel El Dorado care cu fiecare lucrare de control, cu fiecare teză şi cu fiecare vacanţă de vară se transformă din Fata Morgana în viitor apropiat. Aduceţi-vă aminte de câte ori nu vă surprindeaţi, elevi fiind, gândindu-vă (în timp ce rezolvaţi variante pentru BAC) cum toate chinurile şi toate probleme voastre vor dispărea odată cu intrarea la facultate: gata cu profa de latină, gata cu tocitul la mai ştiu eu ce matematică/ literatură universală (după caz), gata cu absenţele nemotivate, gata cu şedinţele cu părinţii, gata cu tot calvarul ăsta. În schimbul colegilor infantili şi a profesorilor blazaţi, perspectiva de a fi student înlocuia toată micimea oraşului de provincie cu paradisul capitalei. Locul liceului dărăpănat era luat de o universitate impozantă, sala de clasă în care erau înghesuite 15 bănci ponosite se transforma în aulă şi amfiteatre, holurile reci şi suprapopulate veşnic de colegii mai mici îşi lărgeau şi ele perspectiva şi deveneau locul de întâlnire cu studenţii din anii terminali... şi câte şi mai câte astfel de metamorfoze.


O viaţă nouă, un nou început de drum, colegi şi profesori noi, cluburi noi, haine noi, ce să mai lungim vorba...cea urâtă avea să devină brusc o lebădă imaculată. Mii de păsări phoenix renasc la fiecare început de octombrie. Rudele şi prietenii nu mai prididesc cu felicitările, părinţii în sfârşit sunt mulţumiţi că toate eforturile lor de a face din tine om nu au fost în zadar, foştii profesori se înghesuie să se laude cu meritul de a te fi avut elev şi să recunoască, tardiv ce e drept, că au avut întotdeauna încredere în tine – eşti eroul zilei!


Ceea ce am descris până acum este fie un basm, fie un banc prost. Toţi cei care sunt sau au fost studenţi (serioşi) ştiu prea bine ce presupune mult-râvnita fericire universitară. E drept, de aulă şi amfiteatre avem parte, dar mai departe... începe realitatea. Ca după orice beţie zdravănă, urmează mahmureala, iar în cazul nostru beţia ţine cât prima săptămână din anul I, iar mahmureala cât restul celor 3 ani. Mahmureala asta însă nu trece nici cu cafea cu sare, nici cu murături, are o constanţă de speriat şi ce e mai grav are şi perioade în care se agravează; ele se numesc sesiuni. Atunci durerea de cap şi starea de rău general se tratează cu teancuri de cursuri şi cărţi, prescrise cu grijă de domnii profesori. Dacă apar manifestări neplăcute nu vă adresaţi medicului sau farmacistului, nu au cu ce să vă ajute. Puteţi însă apela cu încredere la non-stopul din colţ pentru o provizie zdravănă de energizante, cafea şi ţigări. De cele mai multe ori efectul lor este doar unul placebo, însă în lupta cu stivele ameninţătoare de cursuri şi cu tomurile din biblioteci, sunt singurul aliat de încredere.


Există desigur şi perioade de acalmie, momente de respiro în care apuci să tragi o gură bunicică de aer, privielegiu pe care îl au până şi înecaţii. Atunci priveşti cu mândrie la izbânzile tale: ai trecut la majoritatea examenelor, la unele chiar ai laut cu brio şi poate ai câteva boabe, de sămânţă, pentru la vară. Am observat chiar că la întâlnirile cu foştii colegi de liceu eşti cu atât mai interesant cu cât ai mai multe astfel de realizări măreţe. Cei care nu se pot mândri cu astfel de trofee sunt priviţi cu ochi răi, sunt tocilari, nu ştiu să-şi trăiască studenţia. Şi când mă gândesc că numai eu ştiu câte nopţi nu pierzi ca să dormi liniştit în vacanţă că nu ai restanţe. E drept, nici cei care reuşesc să strângă un buchet de restanţe multicolore nu dorm nopţile, sunt mereu la
datorie în diverse localuri, crâşme, bodegi şi alte discoteci, trebuie să
semneze şi acolo cineva condica... fac faţă cu greu pentru a suplini lipsa
tocilarilor (de la care speră să se inspire la examene măcar de-un cinci, dar
se pare că după ce că au tocit ca fraierii tot nu le sunt de niciun folos).


Pot să râd eu cât vreau şi de unii şi de ceilalţi, pot să fiu cât de răutăcioasă, viaţa de student rămâne o experienţă care merită încercată măcar. Atunci însă când ai de gând să o şi fructifici pe viitor, ei bine, atunci chiar e cazul să te iei în serios. Conform devizei „Viaţa-i vis... noroc că-i scurtă!” mai pot adăuga doar că e mai bine să lăsaţi visele în curtea şcolii şi să scăpaţi repede de mahmureală, oricare ar fi cauza ei!

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor