Într-o prea călduroasă zi in Julie, după multe suferințe, scumpa noastră mamă a plecat în veșnicie lăsîndu-ne cu inimile pline de tristețe și durere.

Trei săptămîni mai tărziu m-am întors acasă. Nu eram încă în stare să realizez și să accept plecarea ei, totul în jurul meu mi se părea ireal, viața mergea mai departe iar eu nu reușeam să ies din cimitirul în care o lăsasem singură. După multe ezitări și ascultînd sfaturile celor din jurul meu m-am hotărît să încerc să ies din starea în care mă aflam, acceptînd să petrec cu soțul meu un mic concediu în Romania.

De fapt doream de mai mult timp să mă duc în țara în care mă născusem dar împrejurări diferite mă împiedicaseră de fiecare dată. Astfel într-o zi frumoasă de Septembrie am aterizat pe aeroportul Henri Coandă din București. Mi se părea ca și cum mă întorsesem acasă, după 45 de ani legăturile cu locurile natale erau neschimbate.

Mă bucuram auzind în jurul meu vorbindu-se în limba pe care nu o uitasem și pe care o ascult cu atîta plăcere. Numai oamenii se schimbaseră. Intrînd pe aeroport am simțit și observat imediat diferența de clase, cei ce soseau din străinătate , mă refer la romîni, erau foarte înțepați și importanți, se purtau cu cei de seama lor ca și cum erau cu mult deasupra.

După ce ne-am revenit puțin din învălmășeala care ne amețise , ne-am orientat cum putem ajunge în oraș.

Preveniți poate prea mult de rudele noastre bine intenționate, aveam o reținere irațională contra taxiurilor sau oferte asemănătoare.

Două sau trei săptămîni înainte se întîmplase acolo o tragedie cu o fată din Japonia care se dusese în Romania și care luînd un taxi, a fost jefuită violată și omorîtă de șofer undeva pe un cîmp în afara Bucureștiului.

Bineînțeles că nu ne așteptam la aceiași soartă dar niciodată nu știi ce te așteaptă și de ce să forțezi soarta. Deci ne-am spus că este mai sănătos să călătorim cu autobuzul cumpărînd bilete pînă în centru.

Nu am știut cît de pline pot fi autobuzele, am simțit asta pe pielea noastră stînd tot drumul în picioare, rezemați de alte persoane și cu geamantanele care ne împiedicau la orice mișcare. Era foarte cald, autobuzul avea toate ferestrele închise iar pe ele scria ; nu deschideți geamul ! astfel că muream de căldură iar mirosurile se înmulțeau de la o stație la alta.

Mă aflam într-o situație foarte delicată, fiind atît de striviți din toate părțile, trebuia să-mi aleg ori să stau cu nasul proptit în pieptul celui din fața mea, ori să-mi privesc tot timpul vîrful pantofilor, nu mai spun că la înălțimea mea de 1,56m nu aveam șansa să mă țin de vreo bară dar nici nevoie nu era, mă țineau ceilalți dreaptă ca bradul.

După un drum nesfîrșit, străzile erau pur și simplu blocate, fiecare conducea cum îl tăia capul, (nu am reușit să înțeleg logica lor de conducere), am ajuns în sfîrșit la Universitate. Am sărit din autobuz direct pe asfaltul spart scuturîndu-mă ca o pasăre zburlită și trăgînd hainele pe mine într-o formă cît mai civilizată.

După ce am respirat adînc am pornit să căutam adresa unde mama unei prietene locuia. Aflasem că este foarte aproape de Universitate, doar două străzi înapoi. Drumul s-a dovedit un slalom peste și printre trotuare sparte, găuri cît toate zilele în asfalt și lucrări de șantier de care ne împiedicam la fiecare pas.

Din cînd în cînd, istoviți făceam cîte o mică pauză privind cu atenție lucrătorii stoici care-și dădeau osteneala printre picioarele pietonilor să repare o parte din strada plină de găuri. Puneau cimentul, îl nivelau cu o șipcă, fugeau cu o sticlă mare din plastic la fîntîna arteziană de la universitate, o umpleau cu apă ca apoi să stropească cimentul proaspăt nivelat. Între timp pietoni căscați, pentrucă nu era nicăieri o barieră, călcau din neatenție pe cimentul gata pus, făceau o mutră supărată încercînd prea tărziu să ocolească partea de stradă mutilată. Muncitorii nu spuneau nimic, încercau cu o bucată de tablă să niveleze amprentele pantofilor luînd-o de la capăt. Nu existau mașini sau aparate pentru munca lor, totul se făcea manual peste cimentul vechi și crăpat, care probabil rezista pînă la vara viitoare.

O porțiune din acest mic șantier improvizat trecea prin fața unui restaurant, iar chelnerițele trebuiau să sară peste o sfoară pe care muncitorii o întinseseră de la un pom la altul pentru ca marginea străzi să păstreze același nivel cu mijlocul ei. Era foarte interesant să le vezi cum balansau sticlele și paharele de bere spre mesele care se aflau exact lîngă șantier și la care clienți nepăsători discutau ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume.

Aș fi stat toată ziua să privesc.

După un drum care mie mi s-a părut nesfîrșit, am ajuns la adresa pe care o țineam în mînă ca pe o lozincă. Străzile alăturate erau foarte înguste iar mașinile parcau aproape lipite de clădiri, noi trebuind la fiecare patru metri să coborîm trotuarul și să mergem pe stradă, lucru dificil din cauza mașinilor care-și cereau dreptul în timp ce hainele pe noi fluturau.

Geamantanele noastre duruiau oftînd din toate încheieturile, unul și-a dat duhul cînd ne-am întors iar acum odihnește în cerul geamantanelor chinuite. Jos la ușa blocului ne aștepta deja doamna aceea, o bătrînică slabă, cu părul vopsit în culoarea castanelor răscoapte, într-un capot înflorit și cu o voce stridentă care ne-a întîmpinat ca și cum ne despărțisem cu o zi înainte.

Primele ei cuvinte au fost; unde umblați golanilor, bagabonzilor, de cînd vă aștept!! Într-o fracțiune de secundă a trebuit să cîntăresc în mine cum să-i vorbesc, cum să mă exprim la o așa întîmpinare, ori fac pe mironosita și o pun pe ea într-o situație proastă ori mă pun cot la cot cu ea și începem să ne tragem de șireturi. Am luat-o în brațe încercînd astfel să întârzii cu răspunsul. Oricum nu era necesar, ea vorbind în continuare și uitîndu-se în același timp în jurul ei ca o gaiță neliniștită.

Într-adevăr, dintr-o prăvălie de alături se ițise capul unei alte femei la care bătrînica mea a strigat ca să o audă toată strada; nu mai pot să stau de vorbă cu tine, mi-au venit rudele din Germania!! Nu știam pînă în momentul acela că suntem rude dar mi-am spus că nu contează.

Am intrat în blocul întunecos ( din plafon atîrna o sîrmă fără bec), și ne-am oprit în fața unui lift minuscul care a trebuit să-și facă datoria de trei ori, fiind imposibil să urcăm toți odată. După ce ne-am adunat la etajul șapte, am intrat într-un apartament care mie mi-a făcut imediat impresia unei vizuini. Peste linoleul care avea o culoare suspectă erau puse tot felul de preșuri și preșulețe de care te împiedicai la fiecare pas și care concurau cu linoleul în negreală.

Ne-am înghesuit într-un hol unde aveai multe de văzut dar rotind numai capul că altfel nu era loc să te miști. Bătrînica vorbea mai departe fără punct și virgulă scoțînd în același timp din frigider o sticlă uriașă din plastic pe care scria Borsec. În sticlă era țuică pe care a pus-o pe masa din sufragerie alături de patru păhărele prăfuite pe care le scosese în cinstea noastră din vitrină. La încercarea mea timidă de a-i spune că nu beau țuică și în nici un caz nu beau în situația în care mă aflam, obosită, prăfuită și dornică să mă așez undeva, mi-a tăiat vorba, vocea ei luînd tonuri atît de înalte încît am tăcut pe loc. Pînă la urmă cred că a fost bine că am băut un păhărel, după aceea m-a lăsat totul indiferentă.

Soțul ei stătea în acest timp într-un maiou de culoarea pielii pe canapea cu o privire tîmpă și cu gura căscată, ea spunîndu-mi că el este ceva bolnav. O boală miraculoasă pe care a făcut-o din cauza prea multor zboruri întreprinse în Italia la fata ei. Se pare că zborurile nu i-au priit lucru care mă pusese pe gînduri, și eu zbor cam des. După ce am ciocnit cu țuică, a pus pe masă farfurii pline cu ciorbă.

Apartamentul fiind atît de mic a trebuit să mîncăm în sufragerie, eu luînd loc pe canapeaua scundă unde farfuria îmi ajungea direct sub nas. Soțul ei ( nu am reușit să-i aflu numele, ea îl numea numai vită ) sorbea ciorba cu un zgomot care pînă la urmă s-a transformat într-o tuse nebună însoțită de strănuturi nestăpînite, urmarea fiind, că nasul îi curgea în farfurie. M-am făcut că nu văd și am fost după aceea foarte atentă ce se întîmplă cu feliile de pîine pe care el punea mîna după ce se ștergea la nas cu dosul palmei. A urmat și felul doi acompaniat de strănuturi și tuse lucru la care ea îi spunea strîngînd din dinți; vezi dacă mănînci ca porcul! Desertul a fost pepene roșu servit pe farfurii de hîrtie, el culegînd sîmburii prin gură care aterizau mai tîrziu pe toată masa din cauza strănuturilor.

După ce am împărțit cele cîteva mici cadouri ce le adusesem pentru ei, am propus să mergem la apartamentul unde trebuia să locuim noi. Ea avea un apartament în Drumul Taberei dar locuia în apartamentul soțului, el refuzînd să se mute din centru. Am propus să-l luăm și pe el cu noi, pe undeva îmi era milă de el și de starea lui vădit proastă.

Înainte de a pleca, bătrînica a insistat să-mi arate apartamentul lor alcătuit din dormitor și sufrageria unde mîncasem. Bucătăria nu era mai mare decît o colivie și o admiram în gîndul meu pentru dexteritatea de a face mîncare și spăla vase într-o cușcă. Camerele erau și ele atît de mici și întunecoase, atît de pline cu mobile și haine încît era o adevărată aventură să treci pe lîngă sau peste ele. Balconul transformat în dulap era plin cu sticle goale de bere pe care ea mi-a explicat șireată le ține ca să arunce după cîinii din curte (de la balcon) daca ei lătrau prea tare noaptea. În dormitor a scos din dulap, o sticluță de parfum din care și-a dat cîte o picătură pe la urechi. Este de la fata mea, spuse plină de mîndrie arătîndu-mi sticluța și oferindu-mi un deget umed să-l miros. Nu știu ce era, nu mai mirosea prea proaspăt și în momentul acela mi s-a înmuiat inima, mi-am adus aminte de mama, și ea avea obiceiul să strîngă parfumuri care la un moment dat nu mai miroseau decît vechi. După moartea ei am găsit sticluțe cu parfumuri care nici nu mai existau pe piață.

Nu știu ce gîndeam în momentele acelea, știu că totul mi s-a imprimat pe creier ca un film. Din șifonierul la care deschisese ușa a apucat un teanc de bancnote ascunse sub un ziar dosindu-le în geanta de pe pat. Ce avea de gînd să facă cu atîția bani la ora aia nu pricepeam.

Între timp se îmbrăcase și el, adică își pusese o cămașă purtată peste maioul suspect. Am coborît din nou cu rîndul, iar liftul scârțiia plin de importanță. În stradă ne-am lăsat pe mîna ei , urmînd-o ca pe un standard prin seara caldă și plină de viață. El își tîra picioarele, nu era în stare să pășească normal și nu mai eram atît de sigură dacă propunerea mea fusese bună. Taxiurile zburau pe lîngă noi dar de fiecare dată eram prea înceți din cauza lui care nu putea ține pasul. Tocmai traversasem strada cînd ea văzuse pe partea cealaltă un taxi liber care oprise.

-Nene, ne duci și pe noi pînă în Drumul Taberei urlă bătrînica noastră din rărunchiuri.

Șoferul și-a aruncat țigara pe geam spunînd ; bineînțeles doamnă. Ne-am urcat cu bagaj și cățel în mașină ea spunînd șoferului unde trebuie să meargă.

Pe drum mai întrebam de unele clădiri pe care nu le mai recunoșteam iar șoferul explica detailat despre ce este vorba. -Ce spui dumneata atîtea dom’le , ea nu este de aici nu știe despre ce vorbești!!spune bătrînica mea plină de importanță. -Știu doamnă, am observat, nu sunt chior, tocmai de asta vroiam să explic mai precis.

-Da, este foarte bine am spus repede încercînd să fac pace, chiar mă interesează descrierile dumneavoastră. La coborîre șoferul s-a oferit să ne stea oricînd la dispoziție dacă avem nevoie. Am băgat cartea lui de vizită în geantă promițîndu-i că dacă vom avea nevoie îl sun.

Geamantanele duruiau din nou peste pietrele care scoseseră capetele din pavaj. Am intrat în bloc și procedura cu liftul s-a repetat ca într-un film pe care deja îl văzusem. În sfîrșit ajunsesem la destinație.

Mă bucuram în tăcere de odihna după care rîvneam. Intrînd în apartament imaginile s-au repetat ca în apartamentul din centru dar cînd m-am uitat mai bine mi-am pus întrebarea; ce fac!!! Totul, dar chiar totul era într-o stare de murdărie încît nu știam pe ce să pun mîna fără să mă murdăresc. La bucătărie nu curgea apa de nici un fel, iar baia era într-o stare de nedescris. Cada era plină cu gunoaie de toate felurile, un scăunel plin de ziare, o fereastră cu vopseaua cojită , un preș care văzuse acum o sută de ani zile mai bune, iar din robinetul de la chiuvetă curgea un firișor de apă rece la început negru ca mai tîrziu să capete o culoare asemănătoare cu apa. Nu exista apă caldă și nici vorbă să mă pot spăla undeva. Soțul meu își lungise gîtul peste capul meu și după ce și-a rotit privirea prin baie m-a întrebat încet dacă există un balcon. Știam că ar fi fost în stare să fumeze un pachet întreg. Am ridicat din umeri șoptindu-i fără rost de fapt, oricum nu ne înțelegea nimeni, să mai aștepte.

Ea era foarte fericită și mă întreba mîndră dacă apartamentul ei este mai frumos decît al lui. Nu mi-a plăcut niciodată să mint, poate au mai fost minciuni în viața mea pentru a salva vreo situație sau pentru nu a răni pe cineva, așa mă simțeam acum, eram nevoită să mint de dragul nevinovăției ei. I-am spus că arată bine la care ea s-a întors triumfătoare spre el, dar el visa în colț.

După ce am ajutat-o să scoată pătura de pe pat, o pătură grea cu flori de catifea pe un fond roșu închis, am cărat-o în sufragerie. Sub lumina unui bec foarte pal am observat bibelouri și păpuși din plastic care împodobeau scaunele și o vitrină prăfuită. Mult doritul balcon era transformat de asemenea în dulap și nici vorbă să stai la o țigară. Mi-am dat seama că la vîrsta ei nu poate veni prea des în acest apartament să facă curățenie. Totul emana o senzație de părăsire, de tristețe, nu mă simțeam deloc bine și încercam singură să-mi fac curaj. Patul o dată descoperit arăta un cearceaf subțire și cîndva roz. Un prosop foarte mare trebuia să ne țină loc de pătură. Din dulapul pe care după aceea l-a deschis ca să-mi arate unde sunt prosoapele ieșea un miros vechi de rufe uitate de timp. I-am spus că nu este nevoie, avem prosoapele noastre lucru la care ea s-a burzuluit indignată.

În acest timp soțul ei dispăruse la baie iar noi stăteam în mijlocul apartamentului neștiind ce va urma. Am mai învîrtit de cîteva ori ochii în jurul meu încercînd să ghicesc ce gîndește soțul meu care oricum nu înțelegea nimic. Evitam să vorbesc cu el știind că bătrînica va fi curioasă ce spune și după fața lui știam că nu aș fi putut traduce. Între timp bătrînica începuse să bată cu pumnii în ușa băii și să strige cu o voce care ar fi pus orice cîntăreață de operă în umbră. Vită, porcule, ce tot faci de atîta timp în baie, deschide ușa vită!!! Văzînd că el nu reacționează , începuse furioasă să împingă ușa care se împotmolise în preșul făcut ghemotoc pe dinăuntru.

-Dă preșul la o parte porcule, ce faci acolo, deschide ușa nenorocitule!!! și reușind pînă la urmă să deschidă ușa atît cît să bage capul începuse din nou să țipe la el…

ce faci idiotule, de ce ți-ai pus halatul pe tine, trebuie să plecăm ca să se culce oamenii ăștia!!!!la care el a răspuns…păi unde plecăm nu ne culcăm?.... unde să te culci vită, trebuie să mergem acasă, trage-ți pantalonii pe tine o dată,….cum te-ai pișat pe ei? asta ne mai lipsea porc ce ești!!..

.el complet traumatizat i-a spus curajos…tu poți să pleci, eu rămîn aici!....cum să rămîi aici idiotule, trebuie să mergem acasă!!

Înțepenisem în tocul ușii neștiind ce atitudine să iau.

-Vezi, mă face să urlu la el să mă audă tot blocul, mi-a mîncat zilele.

-Ei, poate o fi fost prea mult pentru el îi răspund încercînd să-l apăr, a încurcat borcanele de tot, lasă că se îmbracă el. -Păi nu vezi că s-a pișat și pe el, parcă nu este zdravăn!!

La asta chiar că nu puteam să mai spun ceva, evident întreg nu era. Prin ușa întredeschisă puteam vedea cum rezemat de cadă încerca cu agilitatea unui melc să-și bage un picior pe cracul pantalonului.

Am sărit ca arsă cînd ea începuse iar să urle ca el să se miște mai repede, trebăluind în același timp prin apartament, și nu mai știam care de fapt este sau nu zdravăn.

-Uite, frigiderul fusese închis îmi spune ea arătînd spre un frigider în hol care era acoperit cu tot felul de șervețele, bibelouri, păhărele și farfurioare. L-a băgat în priză și deschizîndu-l mi-a arătat mîndră o sticlă uriașă (tot de Borsec) în care m-a spus șoptind că se află țuică meșterită de ea ca să fie mai bună.

-Vrei să încerci?

-Nu acum, îi răspund zîmbind, lasă că mă delectez eu cu ea după aceea! și încet încet mințeam cu obișnuința disperatului.

După ce ea a mai dat de vreo două ori cu piciorul în ușă, apăruse și el, buimăcit, încercînd să-și încheie nasturii de la cămașă. Ea îl luă în primire, îi închise nasturii vorbindu-i printre dinți iar el, văzusem exact, era cît pe aici să-i dea o palmă.

Am scotocit în grabă prin poșetă și i-am dat bani ca să se poată întoarce tot cu taxiul. La ieșire aceiași procedură, soțul meu de data asta renunțînd la lift și luînd-o pe scări.

Afară era întuneric, cele cîteva felinare nu ajutau să vezi gropile pe care mai mult le ghiceam. La colțul străzii ne-am oprit iar soțul meu a început să gesticuleze disperat de cîte ori venea vreo mașină prin întuneric. După vreo 8 minute reușisem să oprim un taxi, nu mai știu cum s-au urcat și ce au făcut, dintr-o dată totul a mers foarte repede ea îmbrîncindu-l mai mult în mașină și certîndu-l de mama focului.

Rămăsesem singuri în mijlocul străzii, eram de aceiași părere, nu ne ducem sus!

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor