Ce repede trece timpul! Parcă ieri trecuseră Sărbătorile de iarnă şi iată, astăzi au trecut şi cele Pascale! Nu vreau să mă plâng, dar şi anii trec atât de repede şi adun în buchetul vieţii cam mulţi de la o vreme. Nu aş vrea ca primăvara din sufletul meu, pe care încă o simt, să se veştejească de la o anumită vârstă dacă timpul ăsta se comprimă! Principalul lucru este să fiu sănătoasă şi optimistă, să îmi hrănesc sufletul cu frumos şi să rămân în toate facultăţile mintale.În general, oamenii sunt puternici în faţa unor încercări de-a lungul vieţii, dar alţii sunt vulnerabili. Mulţumesc bunului Dumnezeu că nu am clacat niciodată în faţa greutăţilor vieţii, că am rămas verticală şi am luptat cu mine, însămi, să renasc şi să merg înainte.  
   Deşi vremea este capricioasă: acu’ plouă, acu’ iese soarele, la munte ninge, nu pot să nu admir natura. Bieţii pomi! De ei mi-e milă că s-au grăbit să înflorească şi dacă o să scadă temperatura sub zero grade şi mai cade şi bruma, adio fructe anul acesta! Dacă şi luna mai va fi tot aşa de răcoroasă, nici nu simţim că a fost primăvară! Noroc cu natura care a renăscut şi totul în jur este verde: măcar natura să ne ţină optimişti!  
    Ieri am intrat în ritmul cotidian: am mers să plătesc facturile la RDS-RCS: telefonul fix, cablul TV şi internetul. Locaţia RDS-RCS, unde plătesc de obicei facturile este vis-à-vis de spitalul clinic de psihiatrie”Prof. Dr. Al. Obregia”, unde este şi Piaţa Berceni. De câte ori trec pe aici fac şi piaţa; de data aceasta nu a fost nevoie, am în frigider de toate. După ce am achitat facturile am traversat bulevardul să iau autobuzul spre casă din staţia de pe partea spitalului. Lume nu prea era în staţie, semn că trecuse mai devreme autobuzul. Vremea se mai îndreptase după amiază, ieşise soarele dar nu era cald. Mă îmbrăcasem bine, sunt cam friguroasă de fel, aşa că, nu mă deranja că stau în staţie să aştept autobuzul. M-am aşezat chiar pe banca din staţie care era goală în acel moment. Din când în când mă uitam să văd dacă vine autobuzul. Între timp, se mai strânseseră câteva persoane, mai multe femei decât bărbaţi. Aveam vizibilitate bună în faţa mea, deşi pe bancă se aşezaseră trei femei şi în jurul băncii câteva persoane în picioare. La un moment dat, văd venind spre noi, de pe partea spitalului, pe trotuar, o femeie tânără ( la vreo treizeci de ani, nu am văzut-o când a ieşit de pe poarta spitalului), în picioarele goale, îmbrăcată doar cu o bluză cu mâneci lungi, neagră, descheiată la nasturi (i se vedeau sânii frumoşi), în rest, nimic pe ea. Avea o piele albă şi un mers agale care ignora pur şi simplu, un păr lung de culoare neagră, la fel ca bluza scurtă şi părul pubian care îi acoperea partea intimă. Chipul ei frumos sfida pe oricine. Am rămas stupefiată. Era adevărată sau aievea? M-am frecat la ochi să fiu sigură că nu visez: era, într-adevăr, o femeie dezbrăcată pe stradă. Mergea dreaptă, fără să-i tremure vreun muşchi pe ea de frig, înaltă şi frumoasă ca în tabloul pictorului spaniol, Francesco Goia, intitulat „Maia dezbrăcată”, decât că ea mergea, nu era întinsă pe pat ca în tablou. Mă uitam la lumea din jur: toţi amuţiseră. Se apropia de noi, cu acelaşi mers, cu pielea ei albă, îngrijită şi fină, fără să-i fie frig, să i se facă „pielea de găină”. Era linişte în aer: nici zgomotul maşinilor care treceau pe bulevard nu se mai auzea şi nici trepidaţiile la trecerea metroului pe dedesubt nu le mai simţeam. Cu toţii ne uitam la ea ca la o minune: nimeni nu schiţa vreun gest, nu se vedea vreun rictus în colţul gurii, nimeni nu a scos măcar un sunet, era ca la un spectacol cu o manechină care defila pe un podium. Cei care veneau pe trotuar dintr-o parte şi alta se opreau în loc şi o priveau. La un moment dat a venit repede prin spatele ei un bărbat cu o uniformă bleumarin, probabil era paznicul sau portarul spitalului, a întors-o din drum, arătându-i drumul spre poarta spitalului, rămânând alături de ea până au intrat pe poartă. Ea n-a schiţat niciun gest, doar l-a urmat, alături. Am văzut-o din spate: acelaşi mers drept, agale, părul pe spate, lung şi des care se contopea o bună parte cu bluza neagră, bluză pe care atunci o observasem mai bine, că se prelungea ca o coadă de rândunică până la fesele trupului său de model. A dispărut pur şi simplu ca Fata Morgana. Ne-am uitat unii la alţii fără să zicem nimic. La un moment dat, o doamnă sparge tăcerea şi zice: „săraca, la vârsta şi frumuseţea ei, ce probleme o fi avut de-a ajuns aşa?” Nimeni nu i-a răspuns. Eu nu aveam în faţă decât filmul apariţiei şi dispariţiei acelei femei tinere dezbrăcate, care, parcă îşi cerea dreptul la viaţă, la libertate, fără zgomot, fără să fie agresivă. M-am dezmeticit când a sosit autobuzul în staţie. M-am urcat, am găsit un loc lângă fereastră, privind aiurea, punându-mi o mie şi una de întrebări în gând, plecând de la situaţia ei psihică (făcând fel de fel de scenarii în mintea mea). Cum a putut scăpa de sub ochii vigilenţi (?!) ai surorilor şi asistentelor, ai paznicului de la poartă, să ajungă pe stradă, aşa? Chiar nimeni nu a văzut-o când a plecat din salon dezbrăcată? Ce fel de cadre medicale sunt în acel spital dacă nu au grijă de bolnavi, chiar şi la un spital de boli psihice?!Doamne, unde am ajuns? Chiar nu ne mai pasă de oamenii din jurul nostru? Cum de nu a întors-o nimeni din drum până să iasă pe stradă? Şi întrebările curgeau ca apa unui izvor limpede în amonte şi murdară în aval, care întâlneşte în drumul ei fel de fel de mizerii omeneşti din societatea în care trăim. Oare când ne vom trezi şi ne vom curăţi pe dinăuntru?  
 
 
Vasilica Ilie  
18. 04 . 2017  

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor