E o zi frumoasă de primăvară. Verdele plezneşte fascinant în mugurii frunzelor, iar cerul, îmbătat de trilurile păsărilor, ne răcoreşte pridvorul vederii...

E prima zi fără lupte şi acest fapt sporeşte şi mai mult minunăţia naturii, conferindu-i un farmec aparte, cuceritor.

Ne-am improvizat tabăra la marginea pădurii şi ne bucurăm din plin de frăgezimea ierbii şi de muzica foşnitoare a crengilor răsfăţate de razele soarelui. În apropiere susura un izvor, dormitând copleşit de taine ce vrăjea împrejurimile cerându-le o imagine de irezistibilă reverie. Îmbiată de oceanul mişcător al clorofilei hârjonite, câmpia reînvie adulmecând lumina...

E un repaos binemeritat.

Ostaşii au frunţile descreţite şi se dedau nonşalant glumelor. Cei mai mulţi stăteau tolăniţi într-un fel de lâncezeală plăcută. Au chipiurile alături, vestoanele desfăcute şi ochii plini de lumina zilei. Alţii se îndeletnicesc ocazional cu activităţi administrativ-sanitare.

- Suntem murdari, plini de praf şi cu toţii ne dorim o baie bună!

Propunerea este acceptată cu mult etuziasm, manifestat prin urale prelungi. Ne spălăm cu apa rece a râului glumind şi împroşcându-ne unii pe alţi.

Nea Luca, militarul veteran, iese primul, se aşează deoparte şi cugetă hâtru, ca întotdeauna. Vorbirea îi este presărată de regionalisme olteneşti alerte şi spumoase care vindeca orice tristeţe ndiferent cât de adâncă ar fi fost. Ne dezvăluie adevăruri dintre cele mai simple şi mai evidente, dar acide şi însolite prin realismul lor tranşant şi prin naturaleţea plină de francheţe zdruncinând oarecum intelectualul din mine, preocupat şi cucerit de abstracţii şi de concepte.

- Băi fraţilor, păcatele nu ni se iartă aşa uşor cu botezuri dintr-astea! Credeţi că dacă vă bălăciţi aşa, la repezeală, aţi scăpat de iad? Aş, de iad nu scapă nimeni oricât de sfânt ar fi fost el pe pământ, ascultaţi-mă pe mine!...

- De ce, nea Luca? îl întărâtă sergentul Popa, care, ori de câte ori intervenea în vreo discuţie, era supus, fără supărare, hazului general, făcându-se referinţe directe la etimologia numelui său, înrudită cu cea a presupusei ordini divine.

- Cum, preasfinţia ta te prefaci că nu pricepi, ha?! Bă, răspopitule, tot la dracu' ajungi şi tu îndiferent ce rude de rang mare ai fi având pe lumea cealaltă, fiindcă pe lumea asta, băiatule, avem prea multe belele ca să ne mai putem considera curaţi sufleteşte şi trupeşte! Nici nu-ţi dai seama când ai greşit! Te fură priveliştea pe nesimţite, îţi place, încerci să îmbrăţişezi ispita şi, pac! pici în capcană precum viezurele! Nu mai ieşi de acolo nici cu ordinul Parchetului - că nimeni nu vrea să se amestece, fiecare are păcatele lui!... De aceea, trebuie să dai mai bine înainte, fie ce-o fi, că tot acolo ajungi! Ia, bă frate, de la viaţă ce-are ea mai frumos şi mai bun şi stoarce-o ca pe lămâie! Iar coaja să n-o arunci, ci pune-o în zahăr, cum fac muierile noastre gospodine, ca s-o foloseşti mai târziu la vreo prăjitură!... Bă, tată, nu vă bateţi joc de tinereţea voastră, ci bucuraţivă de plăcerile ochiului şi-ale inimii că muriţi mâine-poimâine şi, gata! nu mai vorbeşte nimeni de voi; nu vă mai pomeneşte nici măcar babele prin biserică, pe la parastase!... Numai, mare grijă - atenţie! - totul cumpătat!... Zic bine, Ioane, sau nu?...

Tânărul ce răspundea la numele respectiv schiţă un zâmbet şters, meditativ, semiaprobator şi rămase mai departe pe gânduri.

- Ia uitaţi-vă fraţilor la el! explodă nea Luca, taxându-i prmpt muţenia. Stă precum bomboana pe colivă!... Ce-ai dragule, ce ţi s-a întâmplat?...

Comparaţia stârni nestăpânite hohote de râs. Râse şi Ion revenindu-şi şi coborând cu mintea şi cu prezenţa sa printre ceilalţi. Îl ştia pe nea Luca cât de mucalit era, încât nu se putea supăra pe el dintr-atâta, dimpotrivă, participă la discuţie.

- Nţ, nţ, nţ!... Gură-de-aur!... Cum le şti matale pe, de parc-ai supt la iapă când erai mic!... replică el pe acelaşi ton înţepător dar prietenos, în hazul tuturor. Vezi, dacă ţi-a trecut vremea, acum te dai înţelept ca şi când nu ţi-ar păsa de nimic, în timp ce eu am sufletul îndoit... Să pleci pe front a cincea zi după nuntă, nu-i deloc uşor...

- Vorbi şi Ion ca să nu tacă, doar şi el e om! ripostă celălalt, păstrând nota cuvenită de glumă. Bă, ţâncule, dacă le pui pe toate la inimă o să mori de oftică sau de gălbinare, află de la mine!... Femeia nărăvaşă şi rea de muscă din născare nu poţi s-o struneşti nici cu hamuri de armăsar, mă înţelegi?... Ş-apoi satul tău cred că a rămas pustiu de bărbaţi, nu-ţi fă griji de felul ăsta, dacă tot ai încredere în ea şi nu vrei să te-mbolnăveşti de atât nescomn şi oftat!...

Povestea tata că era una în sat la noi, mamă-mamă! umbla nebună din poartă-n poartă. Nu ţinea cont de vâestă sau de-nfâţişare, se mulţumea cu ce-i ieşea în cale... Ajunsese să ademenească până şi copiii mai mari... Grea boală şi asta, bă fraţilor!... Avea bărbat, desigur, dar el era mai tot timpul beat. O singură dată a fost treaz: în ziua când s-a luat pe urmele ei, a prins-o cu altul şi a omorât-o pe loc, cu toporul... Urâtă treabă!... Să faci puşcărie pe socoteala femeii!... Trebuie să fii mai nerod ca ea, în cazul ăsta!... Lasă, domnule, pe fiecare cu ceea ce i-a dat soarta; bine, rău - e darul lui, nu-i judeci tu libertatea!... Eu cam aşa gândesc şi văd lucrurile: în problema ibovniciei n-are rost să te amesteci prea mult, numai să nu te afli pe locul doi faţă de celălalt - altcumva, dacă eşti îngrijit, iubit şi respectat, fă-te că nu vezi, urmează-ţi calea!... Nu trebuie să-ţi faci sânge rău din orice... Ar însemna ca în fiecare zi să te pască boala sau moartea, fiindcă nu este ceas să nu apară ceva, aşa din senin, şi să te năucească... Bă, fraţilor, viaţa este tare a dracului! Tare a dracului, să ştiţi! Câteodată te loveşte în moalele capului de-ţi ţuiuie o săptămână în urmă urechile!... Din faţă îi este fică să s-arate; atacă pe la spate, din umbră, exact în clipa când te aştepţi mai puţin, de parcă ar ghici că eşti nepregătit!... Uite aşa, îţi dă câte o lecţie dee o ţii minte cât trăieşti! Uneori iybutim să trecem peste buturugile ei; alteori, însă, ne fâţâim de colo-colo, nu ştim cum să facem pentru a uita cele întâmplate. N-avem stare... iar când n-ai stare, cazi la pat şi e pericol să te lase puterile...

- Şi cum, nea Luca - intervine mucalit unul dintre soldaţi, făcând cu ochiul celor din preajmă cu intenţia de a-l incita puţin - rai nu mai există niciunde? Aşa, măcar să ne clătim şi noi măcar ochii cât de cât, să ne mai bucurăm şi noi oarecum de libertate şi de fericire după moarte...

Simula dezamăgirea.

- Rai?!... Hm, mă faci să râd!... Iad, scumpule, numai Iad!... Raiul, atât cât este el - că dacă e prea mult ţi se face greaţă, ca la dulciuri - se află aici, pe pământ, şi se numeşte mulţumire sufletească. Âţi sunt copiii sănătoşi, muierea ţi-e ascultătoare, prietenii au rămas prieteni... cam ăsta e raiul nostru... Acum, vreau să mă înţelegeţi bine: nu trebuie să ne aşteptăm la ceva prea grozav de frumos, fiindcă are raiul ăsata al nostru lucrurile şi stările tare amestecate în el!... E un fel de cocă: şi bine şi rău, nu numai bine ca să nu innebuneşti de fericire!... Ai murit, s-a dus raiul, se risipeşte ca un fum!... de dincolo nu s-a mai întors nimeni ca să ne povestească şi nouă cum e pe acolo... poate că nu există nimic... zicem şi noi aşa să ne mai îndulcim zilele şi să avem poftă de muncă... După părerea mea, iadul nu poate fi decât necunoscutul. De aceia cred că dincolo de viaţă se-ntinde iadul... Când nu mai şti de tine, rămâi rătăcitor, fără rost, te învârteşti până nu-ţi mai simţi nici sufletul măcar, fiindcă aşa se spune, că numai cu sufletul am călătorit atunci... Ori fraţii mei, acest lucru nu mă mai încântă cu nimic. Să te bucuri numai cu umbra de ceva, e mare deşertăciune!...

Stau de-oparte şi privesc scena. Aparţin acestor oameni prin structură şi ideal. Sunt al lor înainte de a fi al meu însumi. Îi simt în mine cum se agită, cum vorbesc, jucându-se cu gândurile; îi port odată cu sângele, o dată cu zvâcnirea cărnii, pentru că toţi suntem unul, iar fără ei nu aş avea individualitate, ca să nu mai vorbesc de curaj şi speranţă... Sunt în preajma lor şi îi privesc, sunt împreună cu ei şi îi admir. Mă simt bine, extraordinar de bine! Este minunat când şti că nu eşti singur, că eşti înconjurat de prieteni, de semeni-fraţi, de oameni care, ca şi tine, au nevoie unii de alţii! Este uimitor de frumoasă această solidaritate tacită, această forţă ascunsă, această catalizare de energii!... Crezând şi existând odată cu ceilalţi, devi mai puternic, mai drept, mai înţelept, mai bun, mai înţelegător, mai uman...

Suntem făcuţi unul pentru altul. Singurătatea nu este altceva decât boală, suferinţa de rămâne, împotriva voinţei tale, cu carapacea permanent închisă; blestemul de a muri fără ca strigătul tău să fiev auzit! Ori, nu merităm această pedeapsă, oricât de vinovaţi am fi...

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Iunie 29, 2010 la 7:59pm
Autorul găseşte locul şi unghiul potrivit pentru a tăia o felie din viaţa soldatului şi a ne-o arăta, dar corect ca şi ultima frază să fie spusă tot de gura soldatului, nu de autorul însuşi.Mi-a plăcut-

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor