Pământul ardea deși soarele scăpătase.  La fiecare smucitură Suru și plugarul tremurau. Alexandru ud leoarcă inventa înjurături cu nemiluita. Pornise de dimineață de la cinci cu ,,Gâții mătii de rouă!,, și acum la șapte seara se mulțumea doar să invoce  fel de fel de urgii auzite pe la bătrânele din sat ce dădeau în bobi. Nu își îndeplinise sarcina pe ziua de azi și faptul că dimineața următoare l-ar fi găsit tot aici, la Pădurea lui Gheorghe , îi lăsa un gust amar. De atâtea ori își propusese să afle mai multe despre acest  aparent oarecare Gheorghe dar tot de atâtea ori uita ori se răspundea sec: ,, Gheorghe maică,  așa îi zice Pădurea lui Gheorghe ,, și dacă ar mai fi insistat Gheorghe ar fi primit titulatura de boier pe nedrept. Rândurile lungi duceau până-n buza pădurii, iar din mijlocul ogorului abia zăreai stejarii aburiți de căldură,atât de impunători de aproape. Brazdele fărâmițate i se lipeau de pielea nădușită ,descumpănindu-l.  Ura muncile pământului de la prășit până la arat.  Parfumul unui amurg bonom, ce-i ascultase tacit toate frământările de a lungul zilei, îi dojenea nasul ars de soare. Scoase o țigară din pachetul subțire, de hârtie,mototolit,Carpați și o ținea așa în colțul gurii cum făceau cowboy-i  din filmele western. O rotea până când gustul ei iute îl ațâța apoi trăgea cu poftă primul fum în speranța că poate el va fi leacul. Drumul de întoarcere era plăcut, liniștit ca și calul său blând și bătrân iar tutunul își făcea efectul. Scotocea prin ungherele sale după vreo urmă de fericire, și negăsind decât  obișnuință și oboseală se mulțumea și cu atât.

- Auzi măh Surule eu cred că tu ești îndreptățit să te plângi , nu eu. Dar tu ai o răbdare de fier. Taci și nu zici și tu nimic. Ai putea de exemplu să spui așa într-o doară:  ,,Băh omule rumegă-ți gândurile și lasă păsările cerului să vorbească, lasă greierii înfometați, bețivii ce stau toată ziulica în cârciumi. Tu hrănești , ucizi și devii unul de al lor. Asta e menirea ta,,. Pff că bine zici!Ce-aș da două litre pe gât acum,, Calul amuțit privea înainte cu ochii lui blajini , nepătați . Probabil sătul și neînțeles, se prosterna în fața unei vieți ticsite de urât. Dar Alex știa că un animal inteligent în mulți ani petrecuți alături de stăpânul său, creează o legătură puternică , nevăzută și neauzită de nimeni . Și-și vorbesc amândoi cu tăcerea însuflețită, aprinsă a unuia de dragul celuilalt. În afară de el o mai avea pe maică-sa, roasă de ani și de vânt. De fapt ea era singurul său resort .

*

   Se îndrepta spre  prima bodegă ieșită în cale. O speluncă cu trei mese, chiar așa îi era numele de când era el puștan ,, Trei mese,, , o muzica  de mahala trasă de păr de un casetofon arhaic. O femeie a cărei vârsta depășea cu ușurință patru decenii, cel puțin așa îi lăsa impresie lui, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu ultimele fumuri dintr-o țigară Camel. Nu o cunoștea dar avea o senzație ambiguă că ar mai fi văzut-o undeva. În spatele tejghelei parul ei proaspăt vopsit, ,încâlcit părea o pată bizară. Celelalte pete de pe mese și pereți păleau în fața ei. Era o oră târzie la care se găsea cu greu un loc. Norocul sau mai bine spus ghinionul lui era că tocmai în acel moment trei tineri, doi băieți și o fată, se pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată. Tonul pițigăiat te zgâria pe creier ca o cretă pe lungimea ei trasă pe tablă:

- Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine achită? Tata?!

   . Chipurile afumate , privirea chircită a barmaniței  împărtășeau câte ceva din sfârșitul unei seri mai puțin obișnuite. De câțiva ani renunțase la al doilea semestru al facultății de  medicină din  Sogodin, dar nu și la  obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa. Erau trase mii de cadre după aproape orice întâmplare menită să-l impresioneze într-o oarecare măsură. Un nărav ce-i adusese nu de puține ori denumiri  de genul : amețit, împiedicat, cu capul în nori. Analiza minuțios orice act ratat, act pe o scenă ridicată cât ai zice pește de mintea lui. De aceea la inflexiunea chelneriței tresări , neputând ignora ultimul cuvânt ,, tata,, cuvânt ce lui îi transfera gratuit o stare amară, febrilă și un pic dintr-o nostalgie obscură, răutăcioasă. Chipul părintelui său atât de puțin înțeles și atât de adânc întipărit în irisul căprui de opt ani, atârna atunci ca și acum de altfel, neputincios, obosit de moarte. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al roșcovanei. Avea un băiețel, pe care-l creștea singură în garsoniera din blocurile rău famate, de muncitori din centrul satului. Divorțată de câțiva ani, era posesoarea unui anumit  fel  cicălitor, tipic pentru multe din mătrăcucile comunei. Acesta era prieten la cataramă cu patima alcoolului  de care bărbatul său se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!?. Greu de stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt.

  În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să fie strivite sub  destinul mai mult sau mai puțin tragic. Iubea oamenii de genul ei,închiși dar extrem de moi în interior. Cață în ciuda palorii lăuntrice.

Deja și-o imagina la nouăsprezece ani neîmpliniți. O brunețică, agitată, plină de entuziasm la fiecare rază de soare. Atașată mai mult de mamă, tatăl fiind mereu plecat pe șantierele ceaușiste. Lipsa lui simțită de la vârste fragede, nesimptomatică inițial, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl devenind o statuie de piatră, greu de mulțumit și de înlocuit. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea fragilă. Sfiala, nehotărârea trasează ultimele linii ale acestui temperament  exagerat de afectuoas. Statuia de piatră se topește luând forma unui bărbat cu vicii ,simplu, lămurit de zecile de femeii de dinainte că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie complicată. Proaspeții  căsătoriți devin 2 zaruri cu 12 fețe. Pe urmă vine pruncul, apoi unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar, bun de plată. Ia-l de unde nu-i acum.

        Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce ceilalți 2 se îngrămădeau pe ușă îmbrățișându-se și râzând în hohote. ,, Stumblin in,, și vocea lui Suzie Quatro  veneau ca o mănușă și Alex se întreba când vor sosi clipele în care cei doi îndrăgostiți își vor face atât de mult rău? Știa că era inevitabil un astfel de moment pe care fie îl depășeau împreună fie câte unul în bârlogul său, mustind de ciudă și răzbunare. Mai știa că ceasul în care el însuși va înceta să o urască pe Dora, rănile i se vor închide definitiv. Pipăia pe bâjbâite sentimentul de iertare supremă, creștină. I-ar fi sărutat picioarele atunci pe loc, ar fi fost un  Raskolnikov sătul,potolit dar pe cine încerca el să mintă? Numai gândul că ea se lăsase atinsă de, bagatela aia împuțită, îl înfierbânta într-atât încât ar fi omorât pe cineva atunci doar pentru o oră de liniște.

  - Idioato, tâmpita dracului! Cuvinte menite să-i tulbure visarea, parcă rostite în grabă de o nălucă. Imaginile următoare îl așteptau suspendate în timp pe el. Și nu ar fi plecat de acolo dacă nu ar fi întors capul spre ele.

Femeia dezechilibrată, își chinuia propriul trup în fel și chip  în încercarea ei animalică de a se agăța. Doar bubuitura de os strivit de piatră degaja un iz morbid. Casetofonul amuțește și el odată cu sufletul ei. O liniște de  mormânt. Totul dispare , se-mbină ca într-un tablou topit .Abia atunci se opresc înmărmuriți ultimii clienți retrași, belind ochii ba la  Alex ba la barmanița întinsă pe jos. Visul nu vroia să se dezlipească de realitate , refuzând gustul dulce al somnului, își continua drumul rece, indiferent . Alex își închidea ochii sperând să-l păcălească. Așa cum în ultima sa secundă , femeia își revăzuse întreaga viață,așa și Alexandru George Manole   percepea secundele ca pe niște ani grei. Părul plin de sânge părea cel al unei păpuși somnoroase,cu buze mici, roșii, apăsate de un rânjet perfid.

     ***

     - Cheamă poliția! Irodul mă-sii.  Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra sa în timp ce alerga ca un nebun spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice altă jivină numai să nu mai audă țipenie de om. Era sătul până peste cap.

  Nu înțelegea nimic din jur. Casele mici, înghesuite luaseră forma unor mastodonți iar ferestrele aprinse pâlpâind pe rând , deveneau ochi reci. Amorțeala era și ea rece și părea că se ține scai de el. Din când în când un lătrat colora puțin ulița. Dar și acesta era inform. Avea un miros vulgar. Totul se evapora sub tutela unui gust zeflemitor. Râdeau de el razele lunii, pisicile trecătoare numai piele și os. Până și bătrânii ce încă nu intraseră în case la ora aceea, îl scrutau bănuitori și răutăcioși, neștergându-și zâmbetele de sub mustăți. Fugea mâncând pământul dar fiecare obstacol oprea timpul și matrița sa se cuibărea în ungherele unei minți rătăcite. Frica de sat, de plafonare coordona acum mișcările bietei marionete. Nici nu realiză că privirile usturătoare erau crengile iuți ce-l plezneau peste față. Pădurea îl pedepsea și ea pentru lașitatea de care dăduse dovadă mai devreme. ,, Nici tu nu mă înțelegi?,, gândea Alex. Încetini la grohăitul unui porc mistreț. Își aminti de alte făpturi poate și ele hăituite de gânduri belicoase. Era nevoit să asigure un respect aparte, uman, celor pe care nu dădea doi bani din patul său de acasă.  Zgomotul fumega din ce în ce mai repede, înhățându-l de guler. Zgomotul se dovedi a avea păr și unghii negre, groase.

- Oprește-te! Glasul greu, atârnă ca un plumb de gât. Închise ochii, sperând ca întreaga noapte să se transforme într-un banal coșmar. Dar atunci când îi deschise, un drac se schimonosea în fața sa.

- Hai gata! Lasă orice tertip! Ești al meu acum!

 Știa că e drac pentru că semăna foarte mult cu cel pictat pe zidul bisericii din sat. Numai că acesta în loc de coarne , avea doar o frunte bombată cu un păr lins, lung, dat pe spate, negru, slinos. Copitatul avea un râs cabalin. Ochii însă erau blânzi, semănau cu ochii lui Ratz Ladislau, morarul din Valea lui Alb.

- Ai ghicit!.Da da! Nu te hlizi așa! Hai trebuie să te duc de aici, băiete. Orice ar fi nu-ți pierde cumpătul, ai încredere. Îl știa de când îi mijiseră ochii, și avea o relație specială cu bătrânul. Unuia îi plăcea să povestească, celuilalt să asculte. Îl simțea ca pe un frate născut vremelnic în aceeași zi ca și el, 5 mai.  Dar cum putea să fie acum anomalia ce-l târa de mână.

- Nu avem timp. Știu că o să îți vină greu să crezi dar trebuie să faci un efort să lași neînțelegerile deocamdată pentru mai târziu. Nici nu bănuia pentru cât de târziu le lăsa. Ajunseră într-un bordei de pământ,înverzit tot. Iarba îi dădea o aură dulceagă așa ca de poveste. Te îmbia meticulos ,  ștergându-ți orice urmă de îndoială. Când păși înăuntru , o moleșeală îl păli în creștetul capului. Patul din lemn ocupa o treime din încăpere. Un sac uriaș umplut cu fân sau un fel de iarbă mai mare , ținea loc saltelei.  Ar fi preferat patul cu flori verzi și albastre , cu arcuri din camera sa. Simțea cum, întins fiind,tulpini groase îl împungeau cu încăpățânare.  Diavolul își freca mâinile ca și cum asta ar fi așteptat. Ca el să adoarmă. Moțăia și era cât pe ce să cadă pradă somnului dar cu o ultimă sforțare se ridică în capul oaselor și rămas singur inspecta camera sărăcăcioasă. Singurul dulap din cocioabă era pe jumătate ars iar cealaltă jumătate toată scrijelită cu sute de semne indescifrabile. Avusese trei sertare dintre care ultimul lipsea, lăsând să se vadă în întunecimea lui, praf colectat de negura timpului. Fereastra era cât un cap de vițel cu lemnul negru-maroniu în cruce,  jilav și putred și cu geamul fisurat,murdar. Un mic tablou ponosit mai ținea deasupra patului o ceată de țărani dichisiți în straiele lor bune, albe cu mii de înflorituri. Erau strânși în jurul unui taur negru cu copite înzăpezite. Pereții cândva albi de var, cenușii adăposteau într-un colț o pânză de păianjen parcă și ea acolo de când lumea și pământul.  O sobă mărunțică era dosită în fața sa. Plita crăpată de fontă atârna încă ,așteptând focurile să o pedepsească pentru păcatele trecute. Era destul de cald dar serile se lăsau din ce în ce mai reci. ,,O casă fără sobă e ca un bărbat lăsat de femeia lui,, așa îi spunea  Nea Colae, când dădea peste cap un țoi de țuică. Dar de ce ar fi avut nevoie de sobă? Nu ar fi rămas acolo decât în cel mai rău caz pentru o noapte. Apoi ar fi plecat mai departe. Deja își făurise itinerariu în minte. Trebuia să ajungă la Sogodin cu un autobuz, ocazie,  apoi și-ar fi căutat ceva de muncă. La cei 38 de ani încă se simțea în forță. Nu-i plăceau încurcăturile și singurul gând ce-l frământa de câteva ceasuri era: cum să scape de împelițat?. Ochii săi bătrâni nu-l linișteau nicicum. Nu ar fi putut avea încredere în el nici dacă ar fi avut ochii maică-sii. Dar firea sa supusă nu vroia să spulbere liniștea cu încleștări inutile. Vroia calea cea mai ușoară din comoditate și trebuie să recunoaștem și frică.  Dar liniștea se dovedi a fi una măsluită căci o muzică înceată dar surprinzător de clară îi gâdila urechile.  ,,Doamne amară e durerea, Doamne dar grea e suferința.. Femeia credincioasă, Doamne să n-o crezi niciodată, (nene) că dimpotrivă înșeală, pe cel mai scump bărbat. Gropare deschide mormântul, (nene)dă-mi drumul ca să ies. La casa părintească să mă întorc aș vrea, sa-mi  văd părinții, frații, (nene) ,logodnica iubita. Jur că nu voi spune secretul nimănui . Doamne si am fost la mine acasă, doamne ce chin ,ce jale mai era. Ai mei plângeau cu lacrimi, si am fost la a mea nevasta nici doliu nu purta, în brațele altuia cu drag se dezmierda. Gropare deschide mormântul, fă-mi loc să intru înapoi și înalță peste mine un munte de se poate,,…. Era o melodia bătrânească, de jale pe care o auzise de nenumărate ori din bătătura vecinului său pilangiu, bărbos ce-și bătea nevasta aproape în fiecare zi.  Deschise larg ușa și în fața bojdeucii , o tânără mlădie cu părul mai galben decât soarele, înăltuță,  tăia lemne cu mișcări parcă mult prea bine studiate.

- Hai bărbate! Trezește-te odată! S-a luminat de două ceasuri!

                          ***

 

 

     Câteva găini pitice îi țintuiau privirea cotcodăcind afabil ca niște vechi cunoștințe.  Multe întrebări îl bântuiau. Unde era dracul? Cum de se trezise, nici măcar nu-și amintea când pusese capul pe pernă, dar lăsând asta, așa tam-nisam cu o femeie cu cel puțin zece ani mai tânără și de o frumusețe ieșită din comun.  Tunsă scurt băiețește aducea cu o actriță pe care o cunoscuse în camera de cămin, în Sogodin, Charlize Theron . Își tot freca ochii dar nu cu aceeași tragere de inimă ca atunci când se holba la barmanița cu capul spart întinsă pe jos. Prefera totuși realitatea , nu minciuna. Dar cu o  oarecare satisfacție, observă că nicicum nu putea să se trezească. Și simțirile lui erau așa de vii încât cu greu ar fi crezut că este într-un vis.  ,,Măcar de ar fi dispărut toate celelalte,, își spunea în sinea lui, Alex.

Ceea ce nu înțeleg e cum au putut să mi se întâmple atât de multe lucruri într-o singură zi; mintea-mi caută lămuriri constructive dar nu găsește decât idioțenii de genul:  femei-păpuși zăcând în bălți de sânge , păduri cu porci mistreți și tartori  și alte femei frumoase ascunse în bordeie de iarbă. Preget ca un mut; teama asta de necunoscut ne-a uscat ficații atâta amar de vreme; noi suntem viermii viitorului nostru stârv, noi ne tăiem cotloanele , le pietruim și facem turnuri Babel în speranța că poate într-o zi vine cineva , ne pune pe un piedestal și ne zidește de vii ca pe o matroană; dar nu.. lucrurile astea nu stau așa..trebuie mai întâi să ne cioplim pe noi înșine de resturile puturoase, de carnea putrezită, să cântăm și să dansăm prinși ca cei cu boala dansului, să devenim maniaci în toate iar la final să ne întoarcem vindecați acasă. De întors poate ne întoarcem dar nu cu mintea întreagă ci făcută franjuri ca și cea unui gândac pleoștit de picioare hapsâne. Cu ce ți-o fi greșit?Revoluția noastră interioară asupra urâtului! Cei de sus, tot așa fac cu noi. Și Cel de deasupra tuturor mai face cu câte unu așa. Dar unul din acela cărpănos ce se ține scai de rele. Unii talentați se leapădă de orice trăire pământească și stau într-o transă, o meditație cu lunile fără să pună gura pe vreun strop de apă sau mâncare. Alții încearcă și ei însă-n van , mor pe capete ca miei cuprinși de Salmonella. Și toate au în comun un sigur lucru, poate chiar două: ignoranța și lipsa unui ideal. Un stâlp moral, înalt până-n galaxia Sombrero dacă s-ar putea. Atunci cu siguranță oamenii vor crede în veridicitatea lui și nu și-ar mai împărți religia în alte zeci de religii mai mici. Mării cu alte pălării! Să nu știi ce vrei e chinuitor dar să știi ce vrei și să nu poți obține  e cumplit. Așa spunea Colae, paznicul de la fermă. Citise el într-o carte . Săracul, avusese peste două sute de hectare în satul vecin, peste cinci sute de capete de oi și câte și mai câte. Terminase toți anii de muncă în trei zile la București, la cazinou. În alea trei zile fusese zeul orașului. Făcea cinste și era pupat în cur de-l ustura spatele de la aplecat. După ce nu-i mai rămăsese o para chioară în buzunar îl scoseseră afară în șuturi ca pe un câine. Probabil oamenii pedepsesc atunci mojicia unui suflet stingher, anost, slab,dezorientat. De multe ori sunt bântuit de o stare de oboseală cronică, avidă cu trupul sufletului meu. Chiar așa! Puteam ajunge acum măcar un medic  la sat sau poate unul la oraș, dar nu, eu m-am mulțumit să mă-ngrop în căcat până-n gât aici unde oamenii nu sunt blânzi și înțelepți ca țăranii din tablouri . Glasul lor are ceva orășenesc acum, malefic, nu merge , e ca și cum ai corci un zmeu cu un agent de vânzări, și cu cât sunt mai aproape de vreun oraș cu atât pojghița asta răutăcioasă,clevetitoare e mai groasă. Dar nu mă supăr pe ei, eu am învățat să am răbdare. Le caut câte-o scuză la fiecare grosolănie și îi iert sperând că acțiunile lor nu sunt decât terminațiile nevrotice ale unui bulgăre de aur înfășurat în mantiile jerpelite ale neajunsului obștesc. Nu dau cu nimeni de pământ și știu bine că aș putea face abuz de forțele mele supraomenești dar mă mulțumesc deocamdată să-i înțeleg cumva. Dar oare până când pot și eu să-nghit mitocăniile lor!? Poate totul se va dovedi în zadar și puterile mele mă vor transforma în final într-un criminal. Un demon. Sau poate în martir, cine știe?!

  Alexandru își ieșea greu din țâțâni și era obișnuit cu apanajul unei vieți modeste. Rumega încet noile ocolișuri predestinate parcă unor eșecuri merituoase. Știa în sinea sa că toate se vor lămuri mai devreme sau mai târziu. O femeie frumoasă, picată din cer nu era o durere așa de mare. Se ciuci în fața casei și scoase o țigară înfoiată, fără filtru. O aprinse și-și admira consoarta.  Nu fusese cununat religios niciodată. Însă cununia civilă o făcuse odată cu o puștoaică din Sogodin, într-o dimineață mahmură de cămin cu lumină puternică în pofida unei dureri de cap și a unor ghionturi în stomac.  Deși pe vremea aceea Dora părea a fi cealaltă jumătate a vieții sale, descoperise între timp că jumătățile dacă se întâlnesc nu se simplifică nimic, din contră totul devine dureros, părtinitor, egoist, complicat. Și că treaba grea nu e ca ele să se întâlnească ci să le poți reîntregi în aceeași matcă mai mult de trei sute de zile. El reușise 186 de zile, clipe ciupite din orgasmul zeilor și suferințele lehuzelor. Atât de multe arome se perindaseră atunci în jurul său încât numai putea deosebi extazul de agonie și nici să despartă lacrimile de fericire de cele de suferință. Dar ideologia bățoasă de copil crescut cu trudă la sat dădu cap în cap cu burghezia modernă, destrăbălată  de la oraș.  Trecutul devine prezent, minuțios analizat ca păcatele muritorului la porțile iadului. Gelozia, ura, mânia și alte belele  se instalară treptat în camerele proaspăt renovate , fără a plăti nici un fel de arvună, cu o chirie modică, scoțând în stradă  mironosițe ca încrederea și iubirea, menite să zacă mai târziu undeva dezbrăcate printre celelalte cocote ale trecutului. 

  Avea o stare bizară, nu-i era foame deși nu mâncase nimic de ieri și soarele traversase mai mult de jumătate de cer și nici sete – gâtlejul îl apasă în schimb cu o durere surdă, vagă- totuși simțea nevoia de a consuma ceva. Încă nu știa ce anume dar dorința devenea din ce în ce mai greu de stăpânit.  Își clătea gândurile cu un pantof vechi găurit ce se delecta la razele soarelui cu  câteva pagini de hârtie galbenă, aspră ce părea a fi fost imprimată într-o tipografie antică. Dar pantoful căpătă forțe gigantice, zburând câteva lumi mai încolo. Un băiețandru de doar câțiva anișori scormonea pământul negru-maroniu de sub pantof privind din când în când cu coada ochiului la Alexandru. Cu un păr bălai, sticlos în bătaia luminii căuta atenție și poate câteva cuvinte. Nu semăna cu el și foarte puțin cu proaspăta lui soție, dar își refuză momentan orice altă lămurire. Vroia cât mai multă liniște. Energia sa era prețioasă acum când se pregătea să se-ntindă în hamacul uriaș prins de cei doi palmieri înaintați până-n buza valurilor.  Câțiva pescari se întorceau gălăgioși din larg cu plasele lor goale în vreme ce un altul pleca apatic, singur cu o barcă mohorâtă, petecită. Ars de soare și plin de nisip se juca cu o cochilie asemănătoare cu cea a melcilor de mare.  Se întreba dacă și ea  ca și cealaltă din sufragerie are înregistrată o mare a ei. Dar ezita dintr-un motiv neclar, să o asculte. Îi plăcea aici și dacă ar fi pus-o la ureche i-ar fi fost frică să nu fie nevoit să părăsească plaja cu nisip fin și hamac. Și nu rezistă, mai mult dintr-o joacă , simți același ecou bizar ce semăna atât de mult cu cel al valurilor. Închise ochii din reflex și se trezi subit într-o cameră anostă cu mobilă zdrahoană, ceaușistă atât de bine ancorată în memoria sa. Siajul bărcilor de pescari încă mai tulbura, pierzându-se treptat în tubul televizorului ,,Diamant,, . Deși părea nemișcat pe cuvertura înțepătoare cu modele vișinii și galbene cu ochii pironiți în T.V-u, având poate aceeași vârsta ca țâncul din fața casei ce săpa cu degetele în pământ, vrăjit de începutul unui serial cu indieni, putea totuși să treacă dintr-o cameră în alta apoi să sară de pe balconul deschis exact ca în coșmarurile sale de la aceea vârstă. Jos oamenii erau mici, mașinile semănau mult cu cele primite de la unchiul său, dar care nu aveau abilitatea de a porni singure din marșarier. Cel mai mult îi plăceau începuturile filmelor și muzica lor intrigată. De fapt erau singurele amintiri evazive cinefile  de atunci.  Copilărise în Slatina, în apartamentul de la etajul patru cu igrasie de pe strada Ecaterina Teodoroiu până când tatăl său murise într-un accident de aviație.  Ecaterina i se păruse întotdeauna un nume sfânt, predestinat doar eroinelor și asta chiar și atunci când aflase mai târziu că era greu pentru o femeie pe front, singură printre atâția soldați hămesiți. Dar după o orgie , în facultate , când ,,Ecaterina,, fusese prima melodie a albumului  ,, Și îngerii beau vin,, al lui Mărgineanu, forjat în prima și ultima lui audiție, numele își mai pierduse din candoare. Accidentul de aviație era doar o minciună sfruntată, inventată de el pentru colegii săi din clasa a I-a B. Tatăl său avusese parte de o moarte stranie, chiar de  propria zi de naștere, ce luase pe nepregătite întreaga lume atunci când el se gătea pentru o nouă zi de școală. Prima fusese un eșec total soldându-se cu o învoire la toaletă întârziată, din cauza timidității sale excesive. Și acum îl bântuia imaginea. Când se întorsese în clasă mirosul pregnant de căcat îl trădase după câteva clipe deși în closet dăduseră semne de prietenie. Dar avea experiența grădiniței când ștrampii cu care îl obligau să se echipeze  îl salvaseră în nenumărate rânduri de la un dezastru rușinos. Tatăl său fusese șofer pe fandromă (îi plăcea mai mult cum sună decât fadromă).  Atunci era convins că era mai greu de condus chiar și decât un avion, și nu oricine ar fi avut privilegiul. Mastodontul era dorit, respectat, avea un loc aparte deși relația lor se sfârșise tragic atunci când urlase la el de pe balcon ,, mincinosule,,. Și nu ar fi țipat dacă nu ar fi fost mințit cu atâta nonșalanță de propriul său tată de la care avea pretenții. Drumul promis cu neprețuita fadromă devenise doar un alt vis al nopților adiacente, de altfel ca  restul dorințelor neîmplinite.

   Copilul gesticula cu mâinile negre de pământ sub un vuiet de zâmbete. Alex se apropie de el și-i trase o palmă la fund așa în joacă dar palma se dovedi a fi suficient de tare și se puse pe un plâns urlător. Mara veni și-l certă:

- Nu ești normal la cap! Ce dracu-ți veni?! De două zile molfăi tutun și lenevești. Azi trebuie să te duci după lemne!

- M-oi duce…Ar mai fi vrut să-ntrebe ceva dar nu-ndrăznea…

- Ce? Zii!.. Știu ce vrei să spui.. Că nu e copilul tău nu?.. Nu e sânge din sângele tău…Dar e băh dobitocule! L-ai crescut de când avea un anișor..

- Tu nu înțelegi! Izbucni Alex. Eu nu știu nici măcar cine ești tu ! Ce caut aici!? …

- Ai înnebunit! Știam eu! De la cărțile alea ce le-ai găsit aruncate sub pod, la gunoaie.. De nu ți le ard eu!Gata! Te duci la vale băiete! O să ajungi ca Mărin Măgărău să umbli teleleu, fără căpătâi prin sat. Să mă lași cu plodul în burtă și tu să pleci pe lumea cealaltă.                             Încerca să se abțină să nu plângă sau se chinuia să o facă. Nu putea să-și dea seama.   Abia acum Alexandru observă că abdomenul ei era într-adevăr bombat, depășind cu mult circumferința trupului firav. Îl mai înmuie puțin dar nu îndeajuns. Putea să plece atunci dar unde să se ducă?! Nu se putea întoarce jos în vale, îi era groază de explicațiile pe care trebuia să le dea în legătura cu incidentul din bar. Și cine să-l creadă? Ce să creadă ? Nici el nu știa ce se întâmplase exact. Știa însă cu siguranță că nu el era adevăratul făptaș. Chiar dacă fizic ar fi comis oribila crimă, simțea cu fiecare  tentacul al ființei sale că nu el acționase atunci,ci o făptură nevăzută de ochii limitați ai oamenilor. ,, Dracu te-a împins,, ar fi spus consătenii săi și chiar dacă lucrurile ar fi stat așa în adevăratul sens al cuvântului, dracul nu avea identitate, nici domiciliu stabil și nici vorbă să poată fi judecat sau pus în arest.                                    Trăgea furios căruțul zgomotos prin pădurea blândă.  Amurgul mijea și lumina ostenea să-l mai urmărească odată cu afundarea sa printre arborii deși. Lemne erau puzderie, uscate, unele putrede, ușoare, altele proaspăt lepădate de vreun copac bătrân. Își alegea dintre cele mai lungi și groase. Tot mergând așa cu capul în nori, se trezi într-un luminiș mic, circular cu o piatră tocită ca o roată plată, în centru. Îl țintuia locul, desprins parcă dintr-o poveste bătrânească de demult, gândindu-se ce bine s-ar simți acum într-o cămașă de zale, călărind pe aceleași meleaguri neschimbate cu Suru al său și el frumos înțolit. Să cutreiere în lung și-n lat sub egida unui ordin de temut ,, Ordinul Cavalerilor Danubieni,, , hrănindu-se cu arcul său de corn și cu coiful ermetic să culeagă roua de dimineață fără griji, amenzi și porunci.

- Ia loc și trageți sufletul oleacă!

 O bătrână cu ten cărămiziu, ars de vreme, crenelat, îi arăta cu un toiag lucind de la atâtea amprente, roata de piatră. O piatră așa frumos tăiată în mijlocul pădurii? Poate fusese pe aici vreo moară înainte!  Nu putea fi baba Iaga și nici muma pădurii, femeia asta nu avea nimic mefistofelic din contră părea o bătrânică normală, umană mai ales că într-una din plasele sale cu ochiuri se zărea o sticluță de Milcov pe jumătate goală:

 - O dușcă să-ți limpezești gândurile!?

 Sticla slinoasă și ciobită nu-l îmbia dar setea se ținea de gât cu ghearele ei înecăcioase. 

- Bună să-ți fie inima babo!

- Înaintea mea, ai mei au mai avut o fetiță și un băiețel. Nu mi-au spus dar am găsit o poză într-un cufăr în care își ținea mama rochia de mireasă. La început nu am simțit decât o atracție bolnavă pentru copilașii ce semănau ca două picături de apă. Eu am fost blond ei erau bruneți deci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt frații mei, credeam că sunt verișori mai îndepărtați.  Hmm! Uitasem cât de bun e Milcovul..Dă frâu liber poliloghiei!

- Da!..Ce-ți mai rămâne după o viață în care Dumnezeu ți-a luat tot ce ți-a împrumutat. Poate noi greșim undeva și nu știm să ținem în bună păstrare ceea ce el ne-a dăruit.

- Poate…Eu uneori mă gândesc la cât de mici și insignifianți suntem. Dacă furnicile sunt creaturile preferate ale Domnului?  Dar și noi la rândul nostru putem fi furnicile din mușuroiul vreunui demiurg!? Dar nu cred , noi suntem leneși până-n măduva oaselor…Când întoarse capul văzu în umbrele scăpătării soarelui cum picioarele bătrânei  capătă forme de trunchiuri de pruni cu ramuri scurte,trosnind cu miriade de cioturi din care ici și acolo răsărea câte o floare albă. Credea că imaginația sa o ia razna și încercă un timp să-și concentreze privirea asupra cerului stins. Acum părul ei strălucea odată cu lăsarea serii , dându-ți impresia că  abia ar fi ieșit dintr-un lac fermecat de prin cotloanele pădurii.

- Ce ți-ai făcut la păr? Și schiță un zâmbet firav în dorința de a mai destinde tăcerea ce înghițea copacii ca o gheonoaie.

- Hm... Am fost în sat aici și am cerut unt și un pieptăn de os. Mai găsești oameni buni,răzleți dar mai sunt. . Nouă bătrânelor ursite să plângem în mijlocul pădurilor, ne tihnește părul lucios.

- Dar pe cine plângi, ce ai pierdut….?!

- Plâng pentru orice..Pentru lupi, pentru vlăstarii mei. Uneori plâng și pentru viermi.  Ha! Ha!   Pentru viermii ce mi-au ros părinții și frații.  Au fost deportați peste Nistru în 41.. Eu aveam un an și am scăpat ascunsă la o vecină inimoasă. Așa de inimoasă că peste 3 ani  m-a depozitat ca pe o cutie cu lucruri nefolositoare la orfelinatul  din oraș. Pe tata l-a chemat Orion Șfanț. Cică ar fi avut sânge de evreu. A avut pe dracu să-l pieptene. A fost sărac lipit pământului. Mama moștenise 3 arii pe o pantă înspre pădure unde tractoarele comuniste nu puteau înainta. Au rămas câțiva ani buni, țărani independenți. Numai că tata avea o meteahnă grea. Îl iubea Șlibovița și viceversa . Acolo unde locuiam în Leleasca , la marginea pădurii , nici drum nu era până la noi în pantă, am fi putut să stăm liniștiți multă vreme dacă tata după ce se cherchelea nu devenea tare-n clanță... Făcea cinste la toți ,,La Trei Cerbi,,, o crâșma mai mare decât biserica din sat. Ar fi rămas la fel de vânjos în ochii mei dacă nu mi-ar fi povestit mai târziu doamna Ana, fiica părintelui Asanie,  nimicniciile ce ne-au dus la sapă de lemn și închisoare. Ghiorlanul jignea și se chefuia nemțește și împărțea economiile mamei strânse cu trudă, în fiecare duminică. Zicea : ,,Dumnezeu a făcut ziua aceasta să ne tragem sufletul,,. Și-l trăgea dar barbotat prin damigeana de rachiu. S-ar fi luat în gură și cu Ceaușescu dacă ar fi intrat pe ușă când era beat. Și iată că-ntr-o zi  intră pe ușa unu mai mic, un secretar de partid  Voicu Gorobleț. Unul bondoc și el șprițuit când îl văzu pe țăranul în cizmele de cauciuc și pământ și haine ponosite, vociferând, zisese așa în zeflemea:  ,,Ia uite s-a suit scroafa în copac,, și se pusese pe un râs  mai degrabă zis grohăit.  Atât ia trebuit lui Șfanț. S-a aprins ca un rac și mi l-a apucat de guler trântindu-l de mese. Dar secretarul era însoțit de aghiotanții săi și săriră pe zdrahon. După ce se chelfăniră până le mai ieși băutura din cap, chemară miliția și îl băgară la zdup. Acolo l-au ținut patru zile bătut, fără mâncare până a recunoscut că e evreu și l-au trimis în Transnistria.  Mama a făcut plecăciuni și plângeri și la județ dar degeaba. Spuneau că e irevocabil cazul. A fost și la capitală, la București și îi promisese un domn Șerban, cumsecade om, un domn în vârstă cu părul alb îmi mai povestea mama. Dar era prea târziu . Orion încercase să fugă și-l împușcaseră pe lângă Bârlad, în cap. Domnu Șerban era un drac cu două fețe. După ce o pipăise pe mama, încercând să se urce pe ea de câteva ori în biroul lui de mahon fără nici o izbândă, când totul se dovedise a fi în zadar , îi spusese pe un ton glaciar : ,, Hai femei ia-ți papornița și cară-te. Nu ne vedem capul de treburi!,,  . Al dracului înger! Unde era acum omul tăcut, ce-ți transmitea miere și bunătate. Unde era vocea aia, meticulos articulată, bățoasă, respectuoasă?! Lumea e plină de astfel de gunoaie, îți zic eu….

 Desfăcu o altă sticlă de cinci sute de mililitri de Milcov, sorbind ca pe o licoare magică conținutul caramelizat, dulce de-ți lăsa gura apă.

- Astea le-am șutit din magazinul din sat. Doar nu crezi că îmi arunc pensia de 342 de roni pe băutură. Atâta mi-au dat comuniștii după ce le-am umplut hale de pantofi la Guban, 22 de ani. Jigodiile..!  După câteva clipe se-ntoarse brusc spre Alexandru și-l țintui cu privirea cum fac cei ce se pregătesc să spună un secret.

- Ascultă-mă cu atenție acum! Uită-te în ochii mei!

- Da..! îngăimă Alex oarecum surprins…

- Dacă ți-aș spune că noi doi acum ne aflăm altundeva decât în mijlocul  unei păduri… Și tot ceea ce facem este doar o parte a dorințele imaginației noastre combinate cu o realitate greu de digerat…Cum ai reacționa?!..

- Aș zice că ești nebună!…Și se puse pe un râs strident, forțat. Bătrâna îl urmă și ea. Râdeau în cor , încercând să se suprapună ca într-o operetă jucată de amatori. Pe urmă se lăsă o tăcere binemeritată. Subit deveniră iar doi străini. Doi oameni care, deși își vorbesc pentru prima dată, se simt la un moment dat confidenți de cea mai înaltă speță. Încrederea într-un astfel de călător ce-ți traversează viață fără nici o noimă se dovedește a fi una redutabilă. Dar atât. Apropierea implică anularea mărturisirilor. Și de cele mai multe ori ei reapar pe traseul tău ca niște meteoriți meniți să te mai răcorească puțin atunci când simți că iei foc.

……

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor