Ober-bornbach sau povestea preafrumoasei moarte

ACEASTĂ POVESTE ÎŞI ARE IZVOARELE în câteva variante răzleţe ale unei balade populare săseşti, consemnate la începutul secolului al XIX-lea în regiunea cuprinsă între Avrig şi Sâmbăta de Sus, din Ţara Făgăraşului. În aceste cântece se vorbeşte despre un oarecare Szimon (Simon), un flăcău singuratic din Ober-Bornbach, însemnând „pârâul Born din sus”, de la poalele Negoiului. Astăzi localitatea poartă numele de Porumbacu de Sus. Acest Szimon era un cărăuş şi tăietor de lemne din zonă căruia, când nu avea de lucru, îi plăcea să cutreiere muntele, umblând după afine, zmeură şi bureţi. Netemător, puternic, nu se ferea de sălbăticiuni, chiar dacă o dată scăpase ca prin minune din ghearele unei ursoaice care atacase o stână, iar într-o iarnă îl urmărise aproape până în sat o haită de lupi. Balada spune că, într-o zi, pe la finele lui iunie, când zilele sunt cele mai lungi, iar nopţile cele mai scurte şi cireşele amare încep să se coacă sub munte, Szimon a descoperit lângă un izvor, într-o văgăună tainică a muntelui, o cabană meşterită din bârne înnegrite de vreme, fără uşă ori fereşti. O cabană veche dintre brazi bătrâni, spunea cântecul, unde cerbi şi urşi le stau stăpâni. O jumătate de ceas şezu tânărul în faţa acelei alcătuiri stranii, gândindu-se la o cale de a pătrunde înăuntru. Cabana se sprijinea pe nişte lespezi de piatră, o latură fiind lipită de peretele stâncos. Szimon se căţără pe acoperiş, gândindu-se că cei care construiseră adăpostul, cioplind şi îmbinând cu meşteşug bârnele, îşi finalizaseră lucrarea cu acoperişul, deci era singurul loc pe unde s-ar fi putut pătrunde. Şi într-adevăr, reuşi cu ajutorul toporului să desprinsă două dintre bârnele din margine, ridicându-le la un capăt şi reuşind să pătrundă în singura încăpere îngustă şi joasă a cabanei, descoperind în mijlocul ei un coşciug de fag cu capacul bătut în cuie. Afară se însera şi satul era departe. Tânărul aprinse o faclă şi, cu ajutorul lamei toporului, desprinse capacul sicriului, ridicându-l şi descoperind o femeie frumoasă dormindu-şi somnul de veci.

 

PĂRU-I LUNG ŞI NEGRU ERA PIEPTĂNAT cu grijă, avea pielea albă ca omătul şi era îmbrăcată într-o rochie purpurie ca sângele. Legenda spune că Szimon se îndrăgosti pe loc de frumoasa moartă şi, fără a sta pe gânduri, o săltă în braţe şi o scoase prin acoperiş. O culcă de-a curmezişul pe spinarea calului şi coborî cu dânsa prin codru, pe firul pârâului zglobiu pe care urcase. Buhele îi însoţeau cu strigăte sinistre, gaiţele şi coţofenele ţipau de spaimă, spune cântecul, dar Szimon îşi conducea cu îndărătnicie murgul...

...ţinându-l de căpăstru, strâns,

cu sufletul ca de iubire nins;

noaptea pogorâse lin peste munte,

luna-şi cernea lumina peste stânci cărunte,

stelele tremurau pe cer lăcrimând,

flăcăul îşi auzea inima bătând...

Ajuns în sat, îşi conduse murgul prin fâneţe pentru a nu trezi suspiciunea oamenilor. Locuia la marginea satului, la întâlnirea dintre cele două pâraie, cu mama sa bătrână şi aproape oarbă. Trecu din grădină în curte, luă moarta de pe cal şi o duse pe braţe în pivniţă, culcând-o pe o şubă întinsă pe nişte butoaie goale. Urcă apoi în casă şi se aşeză la masă, fără a putea însă mânca, bătrâna povestindu-i că în seara aceea aţipise şi îl visase urât, dar el nu-i răspunse, abia dacă o auzea. Se dezbrăcă, se spălă şi trecu în odaia din capăt să se culce; frumoasa moartă îl aştepta stând pe marginea patului:

...şi ca doi porumbei se drăgostiră,

până-n zorii zilei se tot iubiră,

moarta îl vrăjise cu ochii ei de jar,

şi el se bucură că n-o aduse în zadar...

 

ÎN ZORI, TREZINDU-SE, SE AFLA SINGUR în odaie şi când intră în cuhnă, bătrâna îl întrebă dacă nu era cumva bolnav, pentru că noaptea întreagă strigase în vis, de parcă se lupta cu ceva ori cu cineva; poate ai fost ostenit peste măsură, îi zise, prea mult cutreieri codrii aceia întunecaţi, mai bine ai sta şi tu mai mult în lume, printre oameni... Dar Szimon tăcea şi se tot gândea ce-o fi cu frumoasa lui iubită, cum de înviase şi dispăruse apoi în zori, ce căutase în codru şi de ce fusese ferecată în coşciug şi în cabana aceea de bârne groase, îşi zicea să nu fie cumva vreun blestem, dar o şi dorea atât de aprins că îi pierise pofta de toate. Mai târziu, coborând în pivniţă, ea era acolo, întinsă pe butoaie ca pe un catafalc, adormită ori moartă, cine să mai ştie, şi tânărul nu îndrăzni să-i vorbească ori s-o atingă. O vară întreagă a durat povestea de iubire a celor doi. Ziua, Szimon tăia fagi şi brazi în codru, ajutat de vreun sătean, dar tot fără un chef, coborând buştenii cu carul în sat sau în satele vecine, iar noaptea se iubea împătimit cu aleasa sa, era atâta înfocare şi dăruire în îmbrăţişarea ei, încât flăcăul abia apuca să se întrebe dacă totul e doar vis ori aievea. Slăbea văzând cu ochii şi după o vreme îi apăruseră nişte răni ciudate pe trup ca nişte împunsături de cuie. La începutul lui august, se sfârşi bătrâna. O găsi în curte, la intrarea în pivniţă, galbenă ca ceara, fără să se plângă de vreo boală, fără răni ori oase frânte. O îngropă în cimitirul de lângă biserică, iar a doua zi o aduse pe frumoasa moartă în casă, în odaia sa, întinzând-o în patul în care cunoscuse, alături de ea, dragostea şi disperarea.

 

CÂNTECUL SPUNE CĂ, ÎN TIMP CE MOARTA devenea tot mai vie, Szimon semăna tot mai mult cu morţii, la începutul lui septembrie fiind atât de slăbit că nu-şi mai putea înhăma nici caii. Sătenii intrară la bănuieli, vorbiră cu preotul, ori era blestemat, ori ceva îl golea de sânge şi vlagă, se întrebară cum să-l ajute, plătiră slujbe la biserică şi tocmiră un grup de rugăciune şi unul de descântec. În a treia săptămână a lui răpciune, într-o dimineaţă, trezindu-se, Szimon constată că e singur în odaie; frumoasa moartă dispăruse. Trei luni a ţinut, aşadar, povestea. Cât o vară, spune cântecul. O dragoste cât o vară, dar o vară cât o viaţă de om... O viaţă cât o poveste... Se spune că toate poveştile lumii ar fi fost spuse ori scrise deja; nouă, condeierilor nerevenindu-ne decât să le redescoperim şi să le restituim semenilor. Ca pe nişte păsări uitate, reînaripându-le... Dăruindu-le un strop din sângele nostru, o fărâmă din viaţa noastră. Potrivit cântecului acela săsesc, după ce frumoasa moartă a dispărut, în săptămâna aceea de răpciune când ziua se face egală cu noaptea, Szimon plecă spre codri, urcând pe valea pârâului zglobiu în văgăuna întunecată a muntelui. Însă cabana de bârne dintre brazi, fără fereşti şi fără uşă, nu mai era acolo, negăsind decât...

...brazii ’nalţi până la stele,

ciripit de păsărele,

crengi plecate-n adiere,

stânci, izvoare şi durere,

moarte grea ca o tăcere...

Din acea zi, nimeni nu l-a mai văzut pe Szimon, niciodată...

(2014)

Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor