Dorinţa ta…

 

O zână din poveşti, mereu mi-ai spus că sunt,

Că nu mai e vreo fată, ca mine pe pământ,

Că cerul nu măsoară, cât frumuseţea mea

Şi că tu poţi din el, să-mi dăruieşti o stea.

 

Cu câtă gingăşie, într-una îmi vorbeai,

Sau cum cu uşurinţă, de rele mă scuteai,

Însă tăceri pe buze, nicicând eu nu am pus

Şi vorbe grele-n faţă, mereu ţi-aş fi adus.

 

Iar seara când veneai cu vorba drăgăstoasă,

Te-apropiai cuminte, să pui ceva pe masă

Și îmi spuneai că sunt, minunea dimineții,

Din care orice om şi-ar trage seva vieţii.

 

Of ! Câtă suferinţă într-una-ţi produceam,

Atât şi-ncă-pe-atât, cât eu nu te iubeam,

Dar afișai din suflet, zâmbet dulce pe faţă,

Și te-agăţai în taină, de-o singură speranţă.

 

Oceane de răbdare, mie mi-ai arătat,

Iubindu-mă o viaţă, tăcut şi resemnat,

Fiindc-ai căzut în vraja, acelor mii de patimi,

Dar astăzi te primesc, în sânul ăstei inimi.

 

Plutești de fericire și-n braţe mă tot strângi,

La capăt de pământ, cu mine vrei s-ajungi,

Iar cerul suferinţei îl ştergi la nesfârşit,

Că marea ta dorinţa ți s-a îndeplinit.

 

 

Adormire

 

Azi mor câte puţin în pace,

E pacea, veşnic de iubit,

Lumina ochilor îmi place.

Că-mi scânteiază infinit.

 

Îmi dorm adânc, potecile ce vin

Dinspre apus sau răsărit,

Văd Universuri ce mă ţin.

În pieptul inimii dorit.

 

Şi constelaţiile toate,

Mă completează nesfârșit

Armura de izbândă-n faptă,

O port acum c-am adormit.

 

Tu eşti izvor

 

În inimă atâta dor,

Am răstignit ca să nu mor,

Iar la sărut acum îmi pare,

Că-i pleacă gustul la plimbare.

 

Ai zis că mă iubeşti etern,

Te repetai ca un refren,

Dar ai rupt rostul fericirii,

Cu nebunia despărţirii.

 

Cu tine am simţit de toate,

Ziua în gând, noaptea în fapte,

Dar astăzi beau un cer de dor,

Și ascult glasul de cocor.

 

Eu te iubesc am tot rostit,

În timpul nostru prohobit

Şi te-oi striga pân'am să mor,

La pieptul răstignit de dor.

 

Izvorul nostru a secat,

În drumul vieții răsturnat,

Să răsărim din asfințit,

Din praf de stele risipit.

 

 

Cine-a iubit…

 

Nebun de nebunie,

Cu gândul obosit,

Azi inima pustie,

O simt un infinit.

 

Un infinit îmi pare,

Că duc azi în pustie,

Nebunul spre uitare,

Pe-un petec de hârtie.

 

Neantul îl arunc,

În ochii-ți odihniți,

Că dânşii dorm adânc,

Lăsându-se priviţi.

 

În nopțile furate,

Nebune, te-aş lăsa,

Să vezi privind din spate

Şi nici că mi-ar păsa.

 

Că iată pe pământ,

Rămâne un mister,

Când universuri sunt,

Speranţele ce pier.

 

Nebun de nebunie,

Nebun de neiubit,

Iute să îmi spui mie,

Durerea-i nesfârșit?

 

De mă vei duce-acasă,

Nimic nu îți mai cer,

Dar nu,mai bine lasă,

Plec singură-n eter.

 

Priveşti cu întristare,

Azi gândul mi-a pierit,

Dar veşnica-ntrebare

Este: cine-a iubit?

 

 

Astăzi am scris…

 

Astăzi am scris din amintiri perene,

Din gânduri am făcut catrene,

Am scris în versuri să-mi alin,

Durerea asta din destin.

 

Şi astă primăvară eu am scris,

Că viaţa mi-a lăsat precis,

Abonament la suferinţă,

Și drum etern înspre credinţă.

 

De mână cum m-a luat, m-a dus,

Cu trenul clipei spre apus,

În anotimpul depărtat,

Și-n focul lui m-a vindecat.

 

M-a vindecat de dragoste si dor,

Apoi  de  somn  chinuitor,

Şi-n argumente mi-a vorbit,

De timpu-acela infinit.

 

Gândul mi-e cerul ce se pleacă,

Se pleacă la pământ în matcă,

Astăzi mai mult ca orişicând,

La viaţă stau iarăși la rând.

 

 

Trecut , prezent ,viitor

 

E noapte şi e iarnă iar la geamul meu,

În spirit astăzi îmi e frică,

Am tot sperat şi-am aşteptat mereu,

Să vezi cât sunt de mititică.

 

Că tinereţea mi-a trecut cu paşi uşori,

Nu am ştiut s-o stăpânesc nicicum,

Iar din prezența ei, eu i-am făcut cărări,

Esențe de durere și parfum.

 

La întrebările fără de număr,

Răspunsuri găsesc tot mai greu,

Port viața aceasta pe umăr

Și-o pierd la primul croșeu.

 

Prea singuri în lumea ce-i oarbă,

Furăm comoara din lut,

Ființei  îi cerem să  soarbă,

Speranța în chip prefăcut.

 

Mai vino o dată cu mine acasă,

Prin anii trecuți să umblăm,

Și clipa aceea frumoasă,

Noi veșnic în noi s-o purtăm.

 

Să strângem o vorbă-n tăcere,

Cu glas în eternul popas

Iar dorul să-l pierdem în ere,

Și-n soarele vieții rămas.

 

Speranţă, viitor, menire

 

Iluzii năpădesc în noapte,

Cuvinte, chipuri, răsturnate,

Iar paşi alături prind să bată,

În pieptul cerului de-odată.

 

Văd fețe cu destine noi,

Ce țin în palmă norii goi

Și stele care ard dureri,

Cu ochii negri de tăceri.

 

Puterea lumii asta nouă,

Împarte cerul nostru-n două

Și ne adoarme în destine,

Clipa de ieri cu cea de mâine.

 

Speranțe-n viitor vor crește,

Pe umerii aceștia goi,

Când visul inimii domnește,

În dorul anilor din noi.

 

Să-i căutăm neghina morții,

Meniți să îi dormim pe brațe

Sau să-i deschidem ușa sorții,

Să-i dăm o mână de speranțe.

 

Vara asta

 

E aşa  de toridă şi galbenă vara asta,

Că de atâta soare, uitarea, s-a ascuns!

La casă a închis, bine de tot fereastra

Şi a chemat să vină, visul de nepătruns.

 

Cu pletele lăsate, privesc acum copacii,

Iar visul ce-l închin, în umbra mea lovește,

Mă pierd iar în tăcere, mă năvălesc fiorii,

Căldura infernală, în dor mi se oprește.

 

Se scutură în toamnă, valuri de amintiri,

Ca ieri şi mâine, ca prima sărutare,

Steaua singurătății e dusă la-ntâlniri,

Să lumineze gândul ca o lumânare.

 

Când nopţile toride, în lună se ascund,

O flacără mai arde, în pântece visări,

Privesc fereastra vieții, o clipă s-o pătrund

Şi-aştept în miezul zilei, cântecul unei mări.

 

A fost o vreme

 

A fost o vreme, cu un cer deschis

Și iubitul meu, ca eternul vis,

Dar gândul, l-a dus prea departe,

Iar tăcerea asta, astăzi ne desparte.

 

Parfum de femeie, fir de lămâiță,

Aripi am întins, ca o porumbiță

Și-n clipa durerii, risipită-n dor,

Mai ridic priviri, scuturând un nor.

 

Parfum de femeie, ard efervescent,

Ca mireasma nopții, în etern prezent,

De dorinţe văd ceruri nesfârșite,

În secunda vieții zile prohobite.

 

Dispar în profan cu tot ce conţine,

Stele cu miros de parfum ca tine.

De e rău sau bine, m-ai uitat în noapte

Și o veșnicie, viața ne desparte.

 

Resemnare

 

Nu te oblig, nu vreau să fii,

Prins în iubirea mea târzie,

Dar astăzi tu prea bine ştii,

Trăiesc clipe de nebunie.

 

În zilele trăite împreună,

Vorbele-au fost mângâietoare,

Dar vremea inimii se-nchină,

La aşteptarea zdrobitoare.

 

Eu am pus preţ pe sentimente

Şi nu am preamărit durerea,

Dar ce să fac sunt şi momente,

Când întâlnesc tăcerea.

 

M-am resemnat cu preţul vieţii,

Vreau fericirea ta să crească,

Nu mai ridic acum pretenţii

Mi-e pacea, vorbă îngerească.

Sursa foto-necunoscută-media online

Vizualizări: 56

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor