Coborând alene treptele spre metrou, se aşeză la locul unde uşile vor fi în dreptul lui. Privea îngândurat. Totul în jurul lui părea desprins dintr-o lume nouă. Sunete ciudate se auzeau pretutindeni. Dar era aceeaşi lume dintotdeauna. Nimic nu se schimbase. Doar el era altul.

Sosi trenul şi în îmbulzeala creată se prinse şi el ca într-un joc al copilăriei. Se prinse de prima bară de lângă uşă şi stătea acolo întâmpinând valul de oameni cu mult curaj. Părul lui negru strălucea în lumina artificială, capul, cu ochii ageri şi vioi, se pleca usor pe spate din când în când, îngreunată de problemele care-i făcuseră mici “umbre” sub genele jucăuşe.

Pe scaunele de lângă el oameni cu feţe somnoroase stăteau înghesuiţi, gata să riposteze dacă cineva i-ar atinge. Cineva de lângă el moţăia şi îşi sprijinea capul de el. Încercă să se tragă mai într-o parte, dar era aglomeraţie şi nu reuşi nimic altceva decât să primească câteva priviri urâte pentru înghesuiala lui. Dar nu văzu aceasta şi mai încercă o dată să se ferească de cel care dormea, probabil răpus de oboseala schimbului de noapte, căci ochii bărbatului erau adânciţi în orbite. O voce dură îl apostrofă pentru încercarea lui de a lăsa bărbatul să mai doarmă:

- Nu vezi unde te împingi?

Tânărul întoarse capul alene spre vocea răutăcioasă.

- Ce priveşti aşa la mine? continuă aceeaşi voce.

Atunci îşi retrase capul, îşi lăsă bărbia în piept şi oftă prelung. Apoi ridică uşor privirea şi scrută mulţimea. Într-un capăt se auzea un scâncet de copil. Oare cine se plimba la ora asta cu un copil aşa mic? gândea în sinea lui. Şi ca şi cum mama i-ar fi auzit întrebarea, primi şi răspuns:

- Nu mai plânge puiule! Acum ajungem la doamna doctor. O să te facă bine imediat şi dacă eşti cuminte, o să primeşti şi o jucărie. Copilul continuă să plângă, dar parcă mai încet.

Undeva, şi mai aproape de el, doi bătrâni vorbeau despre cele ce urmau să le cumpere de la piaţă. Unul din ei scoase un pumn de monede şi le număra îngândurat, văzând cum o să se ducă şi ultimile sale rezerve până când va primi „ marea” lui pensie.

În faţa lui, un grup de tineri ameţiţi de aburii alcoolului vorbea zgomotos acoperind şi trăncănitul trenului. Erau îmbrăcaţi după ultimele cerinţe ale modei, venind probabil din cluburi, unde cheltuiseră atât de mult, încât acum erau nevoiţi să meargă acasă cu metroul. Unul dintre ei, cu o creastă verde ce-i delimita bine capul, vorbea cu atâta ardoare despre cucerirea făcută în club și despre ce reuşise să facă după aceea. O bătrânică se revoltă împotriva limbajului tânărului, dar nu primi decât un „vezi-ţi de treaba ta, mamaie, că nu mai suntem pe vremea ta!”. Bătrânica nu mai răspunse nimic, dar tânărul nostru, parcă trezit de neobrăzarea celor din grup răspunse în locul ei:

-    Se pare că bunul simţ nu ţine pasul cu vremurile noastre!

Cei din grup priviră ciudat spre el şi unul dintre ei spuse:

            - S-a trezit vocea moralităţii! Ceilalţi tovarăşi ai lui izbucniră în râs de gluma bună spusă de prietenul lor.

Se auzi numele staţiei care urma având peronul pe partea unde se afla tânărul. Aici se pare că urmau să coboare petrecăreţii. În momentul în care grupul se apropia de uşă, doi dintre ei se împiedicară în mod voit de el spunându-i: „ Scuze, moralistule, dar stai în calea noii generaţii. Inteligenţa ţine pasul cu moda, se auzi o voce apostrofându-l.”

În urma grupului urcară câteva persoane care îl loviră , căci el stătea la locul lui lângă uşă. Această localizare a lui stânjeni călătorii care abia urcaseră. Unii murmuraseră vorbe neplăcute, pe care totuşi le auziseră. Din nou, primi cu indiferenţă cuvintele răutăcioase. Îşi duse gânditor o mână peste părul capului, parcă în încercarea de a alunga un gând nepotrivit. Ceva din interiorul lui voia să se certe cu toată lumea, dar asta nu-i stătea în fire. Sângele îi clocotea pulsând cu putere în vene. Simţea cum mânia era gata să erupă. Avea pumnii încleştaţi. O briză de aer pătrunse printre uşi şi-l lovi în faţă, dar în loc să-l supere mai rău, parcă focul din el se topea. Auzea un cântec ciudat şoptit de uşile vagonului ce se loveau la fiecare trecere prin dreptul unor coloane. Şuierul brizelor ţinea isonul acelui cântec, alcătuind o melodie pe care doar el o putea înţelege.

Într-un colţ, aproape de el, două fete îl priveau şi şuşoteau, căci chipul lui vădea trăirile interioare. Se amuzau de faptul că luase apărarea bătrânei şi-i înfruntase pe petrecăreţi. Una dintre ele şopti celeilalte că e drăguţ, dar pare puţin ciudat.

Toropit de aerul rece, auzi acea remarcă şi privi spre ele. Cei care auziseră mica lor conversaţie, priviră spre tânăr aşteptând replica acestuia. Insă tot ceea ce văzu toată lumea erau acei ochi de un verde pal care priveau către tinere. Dar parcă privirea lui trecea dincolo de bariera trupurilor, căutând să vadă inlăuntrul lor. Pe buzele sale apăru un zâmbet crud. Lumea se mira de înfăţişarea băiatului. Un fior le trecu prin suflet văzând acei ochi calzi cum scăldă un zâmbet crud, nenatural. Un glas de femeie spuse mai în şoaptă că o fi puţin bolnav. Aceste vorbe îi pătrunseră în minte şi-l dureau. Faţa lui începu să tremure puţin, dinţii se încleştaseră şi degetele se strânseseră într-o încordare surdă. Numai anunţul următoarei staţii îl făcu să se mai liniştească. Din întâmplare, cele două tinere coborau şi ele aici. Tânărul se pregătea să coboare şi el. Când trenul se opri în staţie, scoase dintr-un buzunar  un baston alb extensibil şi se adresă fetelor:

-          Mă ajutaţi şi pe mine să cobor, domnişoarelor?

În acel moment toată lumea tăcu, lăsând capul în jos, ruşinati de cele gândite despre el. Fetele nu ştiau ce să facă. El întinse un braţ spre locul unde până mai înainte stăteau ele. Una având curaj, îl luă de mână şi-l ajută să coboare. Vru să se scuze pentru cele spuse mai devreme, dar el o opri spunându-i:

-          Nu e nevoie să te scuzi! Dincolo de vorbăria asta nevinovată se ascunde un suflet bun. Ai grijă însă la prietenii ce te înconjoară! Mulţumesc frumos fetelor și o zi bună să aveţi!

Şi se îndepărtă de ele verificând cu bastonul, cele ce erau în faţa lui. Ieşi afară şi simţi o rază de soare cum îi încălzeşte faţa. Acum, nu mai avea acea faţă scăldată de furie. Era de un alb înspăimântător. Un fior îl făcu să tresară. Simţea din nou că nu mai aparţine acestei lumi, care până mai deunăzi îi scăldase privirea cu toate ale ei. Acum rămânea amintirea. Iar speranţa de a mai schimba ceva, îi răsări într-un colţisor de inimă!

Vizualizări: 59

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Adrian Burca pe Martie 31, 2014 la 12:07am

Multumesc pt aprecierea textului. Pana la "maestre" mai am cale lunga si texte bune de scris...dar apreciez orice critica, buna sau rea....Cu stima, asemenea.

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Martie 30, 2014 la 6:45pm

Emoţionant şi înfiorător în acelaşi timp. M-a impresionat în mod deosebit această alternanţă dintre lumea exterioară şi cea interioară. Cu abilităţile, specifice unui maesctru, aţi reuşit să surprindeţi extrem de bine acest crâmpei de viaţă în care  aţi concentrat modul de gândire al oamenilor de lângă noi. De multe ori suntem evaluaţi după aparenţe, fără niciun dram de investigaţie pertinentă. Cred că acest text reprezintă şi imaginea în miniatură a vremurilor pe care le trăim...Maestre, sincer, mi-a plăcut...Cu stimă...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor