Odaia fericirii, un basm de Petre Craciun



Într-un sat de la marginea împărăției, acolo unde muriseră toți balaurii cu câte șapte capete, dar trăiau nepoții lor care aveau numai câte cinci, își duceau zilele într-o căsuță sărmană doi oameni simpli, dar buni la suflet, ca soarele după vreme rea. Tudorel și Dochița, acestea erau numele lor, munceau pământul de ziua până noaptea, creșteau câteva orătănii ca să aibă ce arunca în oală, mai ales la zilele de sărbătoare, și se rugau la Dumnezeu să le dea și lor un odor pe care să-l iubească mai ceva ca pe ochii din cap. Anii treceau, dar ruga lor nu era ascultată. Altfel, bieții de ei erau mulțumiți cu puținul pe care îl agoniseau. Nu i-ai fi văzut supărați, ferească Cel de Sus! Erau plăcuți oamenilor și aveau o vorbă blajină pentru toți cu care se întâlneau la fântână, pe câmp, la seceratul grâului sau duminica, la sfatul satului.

Ce folos, pentru că anii treceau, iar ei rămâneau numai cu cățelușa Spic de Grâu, care până și ea adusese pe lume vreo șase, șapte rânduri de pui. De multe ori, lui Tudorel i se părea că Spic de Grâu, pe care o numise așa pentru culoarea blanei, se uita cu milă la ei, spunând parcă:

-Lăsați, măi oameni buni, că mă aveți pe mine. Iar dacă nu vă ajung eu, mai păstrăm vreo doi, trei pui de-ai mei, dintre cei mai destoinici. Avem noi grijă de voi și de bătrânețile voastre.

-Aveți voi, dar nouă ne trebuie un pui de om, bucățică ruptă din noi, care să ne vorbească limba, să ne știe rânduielile și să ne spună și nouă mamă și tată.

Spic de Grâu se uita copleșită, convinsă că nici cel mai destoinic pui nu ar fi adunat toate calitățile de care aveau nevoie stăpânii lor. Mâhnită, se ducea lângă picioarele lui Tudorel, mângâindu-l cu bunătatea inimii sale de câine devotat.

Într-o duminică de început de toamnă, după ce veniseră din sat și șezuseră la masă, bărbatul se simți copleșit de o tristețe care îi umplea inima. Nedorind să o supere și pe Dochița, îi spuse:

-Măi, femeie, tu dă la orătaniile alea să mănânce, că eu merg la pădure să adun niște vreascuri pentru foc. Oi veni eu, mai târziu...

-Bine, omule, dacă asta ți-e voia. Numai vezi să nu te obosești prea tare, că ai mai adunat și acum vreo trei zile.

Așa este, adunase și atunci, când se simțise ca și acum, copleșit de gânduri întunecate.

Plecă de acasă cu pasul domol, neștiind încotro se îndreaptă. Merse vreme de un ceas, până în inima pădurii, iar acolo căută o buturugă mare, pe care se așeză pentru a vorbi cu sine însuși. Își puse tot felul de întrebări. De ce nu puteau avea și ei un copil, ca toți ceilalți? Cu ce păcătuiseră, pentru că erau oameni credincioși și buni la suflet? Ce aveau de făcut? Să se roage ca și până acum? Să caute o vrăjitoare dintre cele care dezleagă tot felul de pricini? Să caute un copil de la oameni sărmani care au prea mulți copiii și nu au cu ce le astâmpăra foamea? Toate gândurile îi treceau prin cap, dar răspunsurile nu veneau deloc. Parcă și mai tare i se învârteau gândurile în cap pe măsură ce încerca să taie firul în patru.

Stătu vreo două, trei ceasuri, apoi dacă văzu că nu se limpezește, se hotărî să plece la ale lui.

Când mai avea câțiva pași până la intrarea din față a casei, iată că îi apăru înainte un șarpe gros cât brațul unei coase. Omul nostru făcu un gest de apărare, fiind la un pas de a-l lovi cu toporișca pe care o avea tot timpul la cingătoare. În acel moment, șarpele începu a vorbi în grai omenesc:

-Tudorele, stai, nu mă lovi. Eu sunt șarpele casei. Nu îți vreau răul...

Bărbatul îl privi cu luare aminte, peste măsură de încurcat. Știa că șarpele casei era cel care proteja adăpostul și pe cei dinăuntru de cele rele, dar în viața lui nu îl văzuse până atunci. Și unde mai pui că șarpele casei lui vorbea ca un om adevărat.

-Șarpe, șarpe, zise Tudorel, dar de ce vorbești? Nu am mai auzit până acum una ca asta și nu sunt născut ieri, alaltăieri...

-Multe nu știți voi despre noi. Vorbă lungă, sărăcia omului, cum spuneți voi. Eu, măi omule, ți-am ieșit înainte pentru că aveți un mare necaz și vreau să vă dau o mână de ajutor...

-Poți tu, un șarpe să ne ajuți?

-Pot, pentru că nu sunt orice fel de șarpe. Uite ce ai de făcut. Știi casa bunicului tău, moș Anghel, cea de lângă izvoare?

-Aia dărăpănată?

-Aia, zise șarpele. Acolo a rămas bunicul meu, Regele Șerpilor de casă, care este foarte supărat că ați părăsit clădirea. Când și când mai trece câte o coțofană, dar nici aceea nu stă prea mult și plecă în altă parte. Bietul de el, păzește degeaba zidurile alea și nu vrea să plece pe lumea de dincolo înainte de a-ți împărtăși o taină pe care o ține ascunsă. Du-te și fă cum știi să repari casa. Ai grijă mai cu seamă de odaia dinspre uliță, pentru că acolo va trebui să te muți cu Dochița.

-Dar ce înseamnă odaia dinspre uliță?

-Ea se numește ”Odaia fericirii”, spuse șarpele.

-”Odaia fericirii”? întrebă Tudorel. Nemaiauzit lucru îmi spui. Și ce se petrece în acea odaie?

-Nu știu mai mult decât atât. Fă cum spune bunicul meu, pentru că el a adunat toată înțelepciunea pământului și nu te învăță de rău. După ce va fi gata casa poate vom afla mai multe de la Regele șerpilor de casă. Nu ai grijă, voi merge după tine și voi fi alături de câte ori vei avea nevoie de mine.

Tudorel merse acasă și îi povesti Dochiței toate cele aflate de la șarpe. Femeia îl privi cu luare aminte și tare se bucură când auzi cuvintele șarpelui.

-Bărbate, o clipă nu mai stăm pe gânduri. De mâine punem ban pe ban, chemăm la clacă toate rudele și vecinii și ne apucăm de treabă pentru că mult adevăr se ascunde în spatele acestor vorbe de duh.

-Bine, femeie, dacă și tu îi dai dreptate șarpelui, atunci îi facem pe voie și reparăm casa bătrânească. Și așa mă durea sufletul că o lăsasem în paragină...

-Vezi, omule, aici e adevărul, spuse femeia. Ce bine că a venit șarpele să ne lumineze.

De a doua zi, cei doi oameni se apucară de muncă și trebuie să vă spun că mulți le-au sărit în ajutor. Unii cu brațele goale, alții cu căruțele pentru lemn și pământ, alții au adus var și câte mai trebuiau la repararea unei case.

Nici nu trecuse o lună, când casa era gata, la fel de arătoasă și de trainică cum fusese de nouă. Căsuța avea o prispă îngustă și lungă, un hol și două odăi, dintre care una spre uliță. Îndeosebi de aceea avusese grijă Dochița, zugrăvind-o cu multă dragoste și pricepere. Pusese pe jos cele mai bune preșuri pe care le avea în casă, iar pe pereți două velințe, dintre cele țesute la război de bunica sa. Odaia fusese împodobită cu cea mai aleasă mobilă, iar Dochița adusese un braț de flori, din grădina lui Moș Anghel și a tușii Rada, și le pusese într-un borcan, pe măsuța cu trei picioare de la capul patului.

Cei doi oameni își omeniră ajutoarele cu o mâncare bună și cu vin din ulcele de pământ rămase de la bunicul lui Tudorel, apoi oamenii plecară fiecare pe la rosturile lor.

Tudorel și Dochița rămaseră singuri, pentru prima dată, în casa bunicilor. Simțeau o oarecare neliniște, dar și o curiozitate, la care se adăuga o nădejde că șarpele știa el ce știa. Spre seară, Tudorel începu să dea târcoale casei, doar, doar avea să se întâlnească cine știe pe unde cu Regele Șerpilor de Casă. Ți-ai găsit! Dacă au văzut așa, oamenii s-au dus la culcare și au stins lampa, făcând întuneric în ”Odaia fericirii”.

Peste noapte, s-a coborât o liniște dumnezeiască deasupra celor doi oameni, pătrunzând până în vârful unghiilor.

De dimineață, s-au trezit cu o mare bucurie în suflet. Cu o mulțumire pe care nu o avuseseră niciodată. Nu era ceva cu chip deslușit. Pur și simpu erau fericiți așa cum nu mai fuseseră niciodată, simțind că le iese fericirea prin piele, prin mâini, prin picioare, peste tot.

-Femeie, aici este minunea lui Dumnezeu, zise Tudorel. Eu mă simt de parcă aș fi copil... Ușor, ca un fulg...

-Fără niciun păcat, fără niciun gând întunecat, spuse și Dochița. Nu credeam să existe așa ceva.

-Bine, dar gândul nostru ascuns? își aduse Tudorel aminte.

În acel moment, apăru lângă ei un șarpe bătrân, abia mișcându-se de colo până colo.

-Tudorele, spuse șarpele, o vorbă de-a voastră spune: Graba strică treaba. Tot ce aveți de făcut este să vă lăsați în vraja a ceea ce se petrece în ”Odaia fericirii”. Nimic mai mult decât atât.

Abia apucă Dochița să îl vadă, că șarpele dispăru sub un morman de lemne pentru foc aduse pentru iarna care avea să vină.

-Omule, are dreptate șarpele. Nu grăbi norocul, că fuge în altă parte. Va veni ea și vremea aceea.

Zis și făcut. Din acel moment, Tudorel își văzu de ale lui, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar orice avea de făcut, se gândea cu nerăbdare că avea să vină noaptea, cu toate binefacerile ei și ale odăii.

Într-o noapte, Tudorel avu un vis. Se făcea că mergea prin pădure și la un moment dat se întâlni cu un străin cu părul mare și barbă albă, lungă până la brâu.

-Ce e cu tine prin locurile astea? zise Tudorel. Din câte pari, nu ești de prin partea locului.

-Ba, eu sunt de prin toate locurile, spuse străinul. Caut găzduire pentru o noapte, drumețule. Poți să mă ajuți?

-Cum să nu, spuse Tudorel. Hai la noi, avem o căsuță frumoasă, aproape de fântâni.

-De fântâni..., spuse gânditor străinul. Merg cu mare drag.

În seara aceea, cei doi îl omeniseră pe străin așa cum se cuvine, îl ospătaseră cu ce aveau mai bun, iar acesta avusese dorința de a vizita întrega casă, dar mai ales ”Odaia fericirii”. Nu spusese nimic, dar tresărise de bucurie când văzuse cât de frumoasă era încăperea dinspre uliță.

-Ferice de voi și de cel pentru care faceți toate astea, spusese bărbatul, tăcând apoi până la plecare.

Înainte de a pleca, a doua zi, bătrânul îi dăruise Dochiței o cămașă albă, țesută cu fir de borangic, iar lui Tudorel o monedă de aur.

-Om bun, primește o monedă de aur, semn al trecerii mele prin primitoarea voastră casă. În toată lumea sunt numai două monede ca aceasta. Una o ai deja. Când o vei găsi pe cealaltă, ți se va îndeplini cea mai ascunsă dorință.

Atât spusese străinul cu barbă albă, apoi dispăruse ca și cum nu ar fi trecut niciodată pe acolo.

Tudorel se trezise după o noapte lungă, în care visase cele povestite înainte. Era derutat, ar fi zis că întâlnirea avusese loc cu adevărat, dar venirea zorilor îi arătară că totul fusese numai un vis.

Dochița ascultase povestirea bărbatului său și se gândea care putea să fie pilda unei astfel de întâmplări. Cu toate acestea, nu avea nici cea mai mică bănuială cine fusese acel bărbat și ce rost avea toată acea închipuită întâlnire. Cu gândul la cele povestite de Tudorel, femeia începu să aerisească așternutul. Spre mare ei surpriză, când mută perna lui Tudorel, găsi sub ea un bănuț de aur, la fel ca cel despre care istorisise omul în visul său. Bărbatul veni să vadă galbenul, își făcu o cruce mare, gospodărească, apoi merse la ale lui, convins că întâlnirea cu străinul avusese totuși loc.

Spre seară, când era mai frământat, Tudorel se întâlni cu Șarpele Casei cel Tânăr, care mergea să se întâlnească cu Regele Șerpilor de Casă.

-Ce bine că ne întâlnim, spuse Tudorel, povestindu-i cele visate în ”Odaia fericirii”. Cine să fie acel bătrân și oare ce rost a avut tot visul meu?

-Tudorele, omul pe care l-ai visat nu este nimeni altul decât bunicul tău, moș Anghel, care ți-a ieșit înainte pentru a vedea dacă ți-ai ținut făgăduința privind repararea casei părintești.

-De aceea a vrut să vadă toată casa și mai ales ”Odaia fericirii”?

-Vezi că ai ajuns singur la lumina adevărului? Moș Anghel este foarte fericit pentru ai grijă de casa lui și v-a lăsat cele mai de preț daruri pe care vi le putea oferi: cămașa pe care a purtat-o bunica ta când era grea cu tatăl tău și unul dintre cei doi galbeni de aur care i-au rămas după ce a cumpărat locul pe care a fost ridicată casa părintească.

-Și cel de al doilea galben unde este?

-Asta numai Regele Șerpilor de Casă ne poate spune, el este atât de bătrân încât poate a apucat și vremea când a fost ascuns al doilea galben. Tu mergi la ale tale pentru că am să-l întreb eu.

Încredințat că șarpele avea să se tină de cuvânt, Tudorel merse acasă și se culcă alături de femeia lui în ”Odaia fericirii”.

Dis-de-dimineață, Dochița se trezi îmbujorată, așa cum nu o mai văzuse de când era o codană rușinoasă, gata, gata să fugă în casă la cea dintâi vorbă a pețitorului.

-Femeie, ce este cu tine? o întrebă Tudorel.

-Bărbate, am visat că eram copilă de câțiva ani și mă pierdusem printre niște oameni străini care zideau la o casă. Erau mulți și fiecare își vedea de treaba lui, nebăgându-mă în seamă. Parcă nici nu mă vedeau. Am mers așa, multe zile, printre ei, iar zidurile casei se ridicau cu viteza unei trăsuri domnești. Când zidurile au fost gata și acoperișul era încheiat, oamenii aceia au început a juca și se veseli. În mijlocul lor, ce să vezi? O femeie tânără, frumoasă, cu părul strâns în coade, îmbrăcată într-o cămașa albă, la fel ca...

-La fel ca cea primită de la străin?

-Da, bărbate, ca aceea. Aș putea pune legâmânt că era chiar cămașa pe care o vezi la noi în casă. Iar lângă ea stătea un bărbat tânăr, înalt, cu părul bălai, care tare mult semăna cu străinul acela, numai că era mult mai în floarea vârstei. După ce s-au liniștit oamenii din jucat și din petrecere, cei doi au rămas singuri, iar bărbatul a scos de la chimir doi galbeni de aur.

-Ca al meu?

-Ca al tău, omule. Iar bărbatul a spus așa: Măi, femeie, ăștia doi galbeni au rămas după toată truda noastră cu casa. Unul am să îl îngrop sub colțul de răsărit al cămării dinspre uliță, să stea de temelie casei și familiei noastre sub pământ. Iar pe al doilea am să îl țin la mine, cât voi trăi, ca să ne poatre noroc pe pământ. Zis și făcut. Omul a săpat o groapă unde a spus, a pus galbenul într-o ulcică de lut, apoi și-au văzut de ale lor. Și am uitat să spun că atunci când a săpat groapa și a aruncat ultima lopată de pământ, a apărut un șarpe care semăna cu Regele Șerpilor de Casă, dar era mult mai tânăr. Bărbatul l-a văzut și i-a spus așa: Îți încredințez ție această taină sfântă. Să o păstrezi și să o aperi până când cineva din familia mea va avea nevoie de sprijinul meu și al tău. Acesta este legământul pe care ți-l cer ție, păzitor al casei noastre.

Tudorel asculta cuvintele femeii și nu mai avea răbdare. Puse mână pe un hârleț, merse în locul arătat în visul Dochiței și se apucă să sape. Săpă un rând, nimic. Apoi încă un rând și tot nimic. Când începu la al treilea, numai ce apăru Regele Șerpilor de Casă, care îi spuse bărbatului.

-Tudorele, dacă vrei să-ți dau galbenul, pe care îl păzesc de când eram tânăr, atunci trebuie să-mi promiți că îmi vei da ascultare în ceea ce îți voi cere.

-Poruncește și te voi asculta, spuse bărbatul.

-După ce vei avea galbenul, cea mai mare dorință a ta și a Dochiței se va îndeplini. Nu uita că ea a fost posibilă numai prin reînnodarea rădăcinilor cu bunicii tăi, cu familia și cu trecutul tău și al ei.

-Nu am să uit, Rege al Șerpilor de Casă.

-Nu vei părăsi niciodată acestă casă și vei avea grijă de ea ca de ochii din cap.

-Așa voi face, Înălțimea Ta.

-Iar casa va fi apărată, de acum, de nepotul meu, care îmi va urma la tron. Să te încrezi în el, așa cum te-ai încrezut în mine.

-Nu-ți voi ieși din cuvânt, Măria Ta, spuse bărbatul, cu ochii în lacrimi.

Imediat șarpele dipăru sub casă, iar Tudorel începu să sape. Nu mai dură mult și găsi ulcica în care se afla galbenul strălucitor.

Bărbatul își luă femeia de mână, merseră în ”Odaia fericirii” și puseră cei doi galbeni pe masă. Parcă erau doi sori care luminau zidurile care îi făcuseră atât de fericiți. Femeia îmbrăcă cămașa rămasă de la bunica bărbatului și cu mâinile încrucișate se rugară să le aducă Cel de Sus un copil frumos și sănătos, care să le îndulcească viața.

Noaptea veni ca o taină în ”Odaia fericirii”, unde Tudorel și Dochița visau la clipa când liniștea loc avea să fie curmată de scâncetul îngeresc al unui copilaș.

Nu mai trecu mult și Dochița rămase grea. La nouă luni născu un băiat de toată frumusețea pe care îl botezară Angheluș.

Este de prisos să vă mai spun că la petrecerea botezului veni toată lumea din sat pentru a vedea cu ochii lor minunea care se petrecuse în zilele lor.

Unii de prin partea locului spun că ar fi văzut un bărbat cu barbă albă și mare, dând târcoale satului, mulțumit de cele auzite. Nu era singur, pentru că în urma lui venea un șarpe bătrân, care îl urma pe drumul luminos care ducea spre Împărăția unde nu există timp și hotar.

Desen de Anca Smărandache

Basmul face parte dintr-un al doilea volum de Basme de Petre Craciun, ce va vedea lumina tiparului la Editura Zorio. Reproducerea numai cu acordul scris al autorului.

http://www.literaturacopii.ro/stire-basme-legende/odaia-fericirii-u...

Vizualizări: 382

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Ianuarie 2, 2014 la 9:43pm

Multumesc doamnelor Stoian si Tanase pentru lectura si pentru cuvintele de apreciere la adresa basmului Odaia fericirii

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Ianuarie 2, 2014 la 10:03am

Mulţumesc d-le Petre Crăciun! Basmul dumneavoastră, un minunat dar în Noul An, mi-a redeschis uşa secretă prin care mă strecuram în lumea basmelor.

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Ianuarie 1, 2014 la 9:10pm

Va multumesc mult, d-le Apetroae, ati surprins tot ce era mai important. Nu imi ramane decat sa va multumesc pentru atentia cu care ati avut amabilitatea de a va apleca asupra basmului meu, pe care il recomand nu numai copiilor, ci intregii familii. Cu aleasa pretuire, Petre Craciun

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Ianuarie 1, 2014 la 8:59pm

 "Odaia fericirii" , amintirile şerpilor de casă, martori la toate evenimentele casnice şi istoriei locurilor străbune, singurii rămaşi acolo pământului, pentru mărturisire , îndemnul acestora spre refacerea casei strămoşilor de către urmasi , casa " bunicului care a adunat toată înţelepciunea pământului", cât şi evidenţa secretului reînoirii neamului  prin condiţia de " reînodarea rădăcinilor cu bunicii tăi, cu familia şi cu trecutul tău şi al soţiei ,"  sunt tot atâtea principii existenţiale fizice şi morale  exceptional identificate şi evidenţiate  de basmul " Odaia fericirii" , aparţinând scriitorului Petre Crăciun, principii de înaltă factură ontologica  prin care se poate  regenera  viţa umană!.. Un basm scris cu patosul cuviinţei şi cu  multă înţelepciune!...  Admirabil!... Felicitări!... Gheorghe Apetroae Sibiu

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Ianuarie 1, 2014 la 7:41pm

Multumesc, Monica! Este unul dintre basmele la care tin foarte mult. La multi ani si asteptam noi povesti pentru copii!

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Ianuarie 1, 2014 la 7:19pm

Foarte frumos! Felicitări!

La mulți ani, cu multă inspirație!

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Decembrie 31, 2013 la 4:26pm

Multumesc d-le Adrian Scrimint. Chiar  va rog sa o recomandati fiice dv.

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Decembrie 31, 2013 la 4:24pm

Rustic concepută, cu menţinerea tradiţiei literare. Mă bucur că am parcurs-o, şi dacă am făcut acest lucru, i-o voi împărtăşi şi fiicei mele. Avem cu toţii nostalgii spirituale, strâns legate de locurile natale. Felicitări pentru conceperea lucrurilor frumoase, la cât mai multe!...

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Decembrie 31, 2013 la 4:16pm

Multumesc d-nei Lilioara Macovei si La multi ani!

Comentariu publicat de Petre Craciun pe Decembrie 31, 2013 la 4:16pm

Multumesc, d-na Iordache. Si eu va doresc La multi ani, impliniri, fericire si inspiratie. Iar pentru activitatea dv de la  RL vreau sa va multumesc si sa va felicit. Un An Nou cu cat mai motive de bucurie

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor