Călătoriile ocupă un loc foarte însemnat în opera homerică. .Ele revin în câteva rânduri in Iliada în timp ce Odiseea nu este altceva decât relatarea îndelungatului periplu al lui Ulise prin Ithaca lui natală. Aruncat de zei pe mări şi pe uscat, Ulise este nevoit să aştepte zece ani înainte de a ajunge la destinaţie, timp în care cutreieră multe mleaguri, îşi pierde toţi tovaraşii, întâmpină nenumărate nenorociri pe care le depăşeşte datorită ingenuozităţii sale. Periptul lui Odisu este schitat chiardin primele versuri:
"O, muză cântă-mi mie pe bărbatul
Viteazul şi iscusit, care-ntr-o vreme
Când el cu măiestri lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drum tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovaraşi"1.
Odiseu porneşte învingător de la Ilion, unicul său gând fiind să ajungă acasă, unde îl asteaptă soţia Penelopa şi fiul Telemah. Călătoria sa stă sub semnul destinului şi al voinţei zeilor care îi amână sosirea acasă cu zece ani. Aceşti zece ani reprezintă timpul în care eroul va parcurge, fără voia lui,un traseu al cunoaşterii şi al încercării, un traseu iniţiatic. Autorul epopeei îşi "aruncă" eroul în spaţii geografice reale sau imaginare îndepartate, necunoscute publicului său, menite să răspundă curiozităţii pentru necunoscut şi imaginaţiei oricarei fiinţe umane. Pe parcursul acestui traseu plin de peripeţii, de obstacole, de încercări, Odiseu pare a fi singurul capabil să reziste datorită curajului şi mai ales a înţelepciunii. El nu este un om oarecare, ci un conducator de oameni ,un rege, un învingător, un erou. Ulise va deveni însă în literatura ultimelor secole arhetipul călătorului, dar şi al omului obişnuit supus unor experiente decisive.
Din Ilion este purtat de vânt în ţara Ciconilor unde surpă cetatea, ia femei şi avere multă şi unde îşi pierde o parte din tovaraşi. După aceea el ajunge în ţara cea mănoasă a lotofagilor, unde tovaraşii săi mănâncă flori de lotus spre a uita de ţară, apoi pe tărâmul ciclopilor unde au loc scene de o mare cruzime : ciclopul îi mănâncă de vii pe doi dintre tovaraşii lui Ulise sub privirile stupefiate ale celorlalti. În acest episod observăm cum Ulise reuşeşte să facă faţă unei situaţii tragice mai mult datorită şireteniei decât forţei. El spune ciclopului că se numeşte Nimeni iar atunci când ciclopul cere ajutor nu va fi crezut că este în pericol deoarece spune că Nimeni îl omoară. De altfel pe tot parcursul epopeei Ulise este caracterizat ca un om şiret, descurcăreţ, care poate înfrunta primejdiile cu succes tocmai datorită dibăciei sale de a îsela:
"Dibaci ar fi în renghiuri ş-n tertipuri
Oricine te-ar întrece-n şiretenii;
De hac nu poate chiar un zeu să-ţi vie
Abraşule, nesăţiosule
De viclenii, nici chiar la tine-n ţară
Nu te laşi de-nşelăciuni, de snoave
Şi scornituri aşa de scumpe ţie"2
Ulise însusi mărturiseşte acest fap:"Urzeam planuri /Şi gânduri de tot felul,fiind vorba /de viaţă"3
De fapt singurul epitet aplicat lui Ulise în originalul gec este polytropos adică cel cu multe aspecte, cel în stare să se adapteze la felurite situaţii exprimând trasătura definitorie a eroului care foloseşte numeroase şireticluri, prototip al inteligenţei mai curând decât al forţei.
În continuare Ulise poposeşte pe tărâmul lui Eol, apoi la lastrigoni şi abia după aceea la vicleana Cirice. Coborând în Infern călătoreşte chiar şi în lumea cealaltă pentru a-l întâlni pe prorocul Tiresias. Aici îşi întâlneşte tovaraşii de luptă de la Ilion, pe Agamemnon şi pe Ahile, dar şi pe mama sa. Pentru ca îndrăzneşte să vâneze din cireada cu boi a zeului Soare, Zeus trimite un fulger asupra corabiei sale cauzând moartea tuturor tovaraşilor săi.
Rămas singur Ulise poposeşte pe insula zeitei Calypso care îl va reţine timp de zece ani promiţându-i nemurirea în schimbul dragostei lui. Această ofertă nu îl îcântă însă pe bravul erou care rămâne fidel soţiei sale şi pe care nimic nu-l poate face să uite pământul său natal. După multe cazne ajunge la feaci unde este tratat asemenea unui zeu; este cinstit cu multe daruri şi dus în Ithaca de catre corabieri. Aventurile continuă însă şi după sosirea sa acasă, căci o dată ajuns la destinatie Ulise îşi ascunde indentitatea până reuşeşte să-îi ucidă pe peţitorii Penelopei.
Naraşiunea suferinţelor lui Odiseu începe în al zecelea an al rătcirilor eroului şi se concentrează într-un număr de zile relativ scurt. Relatarea periplului nu se desfşoară într-un singur sens, în succesiunea firească a aventurilor. Folosind un artificiu impresionant (care avea sa fie folosit de către Vergiliu şi chiar de către Heliodor în romanul său Teagene şi Hericleea): păţaniile eroului până în momentul începerii poemului ne sunt aduse la cunoştinţă abia mai tarziu (în cânturile X-XII) printr-o întoarcere în urmă care opreşte un timp desfăşurarea acţiunii şi care prilejuieşte o emoţie abia stăpânită a ascultătorilor. Prezentarea aventurilor oferă amploare sporită subiectului şi se creează mai ales un centru de interese ale poemului întreg în raport cu care cuprinsul cânturilor I-VIII slujeşte ca o pregătire iar al cânturilor XII-XXIV ca incheiere. Una dintre particularităţile izbitoare ale artei lui Homer este aşadar suverana măiestrie cu care conduce firele unei acţiuni complexe desfăşurându-se pe mai multe planuri (aventurile lui Ulise şi voiajul lui Telemah plecat în căutarea părintelui dispărut) până la împlinirea fiecăruia dintre ele.
În prefaţa sa la Odiseea D. M. Pippidi se referă la consideraţiile lui Aristotel asupra tratării subiectului acestor poeme: br/>
Această unică acţiune despre care vorbeşte Aristotel este întoarcerea la cămin. Realizată de-a lungul a nenumărate peripeţii, înfrângând numeroase piedici, năzuinţa spre patria regăsită nu e numai firul ce leagă episoadele Odiseei într-o indivizabilă unitate, dar, mai presus de orice este motivul care imprimă epopeei atmosfera-i particulară: "Dar el ar vrea măcar fum să vadă /Ieşind din ţara lui, şi-apoi să moară"4. Dorinţa lui Odiseu de a ajunge acasă este atât de puternică (fiind de fapt unicul scop al călătoriei sale) încât chiar după atâtea necazuri şi peripeţii îsi simte toată forţa inepuizabilă in realizarea acestui scop: "Dar eu totuşi /Mereu obosesc şi năzuiesc odată /S-ajung la mine să mă văd în ţară /Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri/Căci multe am păţit, răbdat-am multe "5.
Ani de rătăciri în parte impuse, în parte căutate dintr-o sete de necunoscut ce nu lipseşte cu totul din sufletul lui Odiseu, după cum nu-i lipseşte nici voinţa de a agonisi printre străini, de a strânge avere cu care se mândreste într-un faimos pasaj al cântului al XIX-lea (385-389) sfârşesc cu îndemnul de a gusta în tihnă bunăstarea oferită de soarta binevoitoare în final. Idealul de viaţă nu mai este eroic, ci unul orientat spre bucuriile simple ale existenţei. În Odiseea viziunea este calmă, melancolică dar nu sfâşietoare. Întâlnim aici un fel de înţelepciune practică întrupată nu numai de către eroul păţit care îi dă numele, dar în măsuri diferite de aproape toate fiinţele făcute să vorbească.
S-a spus despre Ulise că este prototipul călătorului de totdeauna (universal). Ulise rămâne prototipul călătorului metamorfozat în fiecare epocă în alt chip pentru a exemplifica un nou traseu plin de obstacole, menit să ducă cu orice preţ spre o ţintă ideală. De altfel chiar şi titlul epopeei va căpăta un sens general căci termenul de "odiseea" ajunge să însemne "călătorie".
Însetat de cunoaştere, neobosit căutător de orizonturi noi, Ulise prefigurează pentru autorul Divinei Comedii unul dintre aspectele cele mai izbitoare ale sufletului uman: neastâmpărul ce nu se satisface şi nu se istoveşte. Această trăsătură este atribuită fiului lui Learte de către Tennyson în poemul Ulysses (deşi aderenţa la textul homeric este foarte mică). La sfârşitul secolului al XVII-lea (1694-1696) Fendon se inspira din Odiseea şi concepe voiajul iniţiatic al lui Telemah în romanul cu acelaşi nume. De data aceasta intenţia autorului este aceea de a conferi un caracter didactico-moralizator operei sale, a cărei intrigă este concepută ca un voiaj gnoseologic, plin de peripeţii dar aglomerarea de aventuri nu reprezintă un scop în sine. Voiajul lui Telemah trece prin Egipt şi ţara fenicienilor, prin Creta şi Cipru, prin sudul Italiei şi alte locuri până se întoarce în Ithaca, patria sa săracă dar iubită mai presus de orice. Căutarea lui Ulise, cel rătăcit de vreme îndelungată este prilejul unui alt itinerar plin de peripeţii, a cărui împlinire înseamnă o viaţă ajunsă în stare adultă, când un om încercat de grele experienţe devine deplin responsabil de faptele sale. Întâlnirea unor conducători de state ca Sesastris, Bachoris, Pigmalion, Idomeneu etc., reprezintă pentru scriitor un pretext de căutare a unui principe ideal, văzut din perspectiva unei epoci saturate de tirania unor monarhi absoluţi. Telemah stăbate un drum plin de peripeţii menit să releve teatrul lumii situat sub zodia nestatorniciei. El trebuie să dobândească stăpânire de sine pentru a deveni adult dar şi pentru a putea conduce; trebuie să devină asemeni tatălui său, un înţelept.
Aşadar, personajul lui continuă să trezească interesul scriitorilor moderni, el oferind primul voiaj iniţiatic al literaturii occidentale. Să nu uităm că în acest sens Odiseea reprezintă metatextul romanului lui James Joyce, Ulysses, roman ce a revoluţionat literatura secolului XX.




1 Homer, Odiseea,I, 1-10, p.35


2 op.cit., III, 401-407, p.84


3op.cit., IX, 544-546, p.207



4op.cit, I, 87-88, p.39


5op.cit, VI, 297-302, p.203







Vizualizări: 943

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor