[omul vag se priveşte-n oglindă]
*
omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor;
e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag
şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia –
intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când, la un moment dat,

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

[omul vag se răsteşte la propria-i umbră]
*
omul vag se răsteşte la propria-i umbră!
dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe
ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;

sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag
ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,
nu un desen atât de prost schiţat.

de-aceea omul vag se vede în oglindă sfârşit, cu interiorul violatş
neînţeles, nu există joc de lumini
care să nu-l frusteze într-un fel sau altul.

[pielea omului vag, pe-o sârmă]
*
pielea omului vag, pe-o sârmă, într-un balcon, la uscat;
sub foile ei, o căldură de foc evaporă năduşeala zilei;
omul vag o priveşte mişcat, cum ar privi
o haină pe care-a purtat-o ani de zile la rând.

un curent de aer mişcă mănuşa cu unghii;
totul e acolo, doar zâmbetul omul vag l-a mai păstrat.
niciodată lipsit de el,
omul vag aproape că nu l-a dat jos vreodată.

[omul vag mimează libertatea]
*
omul vag mimează libertatea: cu umerii pe sprâncene,
el îşi ascunde ochii dincolo de coaste;
sub formele de mlaştină ale pieptului,
pare năucit de-atâta căutare interioară.

[principiu absolut]
*
principiu absolut pe lângă care omul vag accede cu mâinile în buzunare;
nu de alta, dar nu-l vede…
trece pe-alături, fluieră, scuipă în stânga, scuipă în dreapta

şi-aruncă o înjurătură când se împiedică de-o piatră.
iar când, din greşeală, dă în cele din urmă cu ochii de principiu,
îşi scoate repede mâinile din buzunare, îşi şterge balele,

bâlbâie nişte cuvinte, după care fuge mai departe,
cu buzele atârnând încă de uimire.
în acelaşi timp, pe faţă i se citeşte o revelaţie

a cărei sâni au sfârcurile mai mari chiar decât ochii omului vag
după neaşteptata întâlnire.

[uşă pe care omul vag o construieşte]
*
uşă pe care omul vag o construieşte numai pentru sine:
îşi leagă mintea de clanţă, până ce, îmbălată
cu gelatină cenuşie, uşa se deschide numai la dorinţa
omului vag.

apoi se postează pe undeva pe-aproape şi, ori de câte ori
altcineva încearcă să deschidă uşa ostentativ aşezată,
omul vag hăhăie de-i tremură pleoapele; sub pielea
vibrândă, un zâmbet futil îi înfloreşte carnea.

Vizualizări: 119

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor