Out of life

 - Ridică-te! Ridică-te, mă, am spus!

 - Unde suntem?

Doi oameni de pază din vagonul de metrou în care mă aflam stau în faţa unui bătrân aşezat pe scaunul din margine al unei banchete albastre. Trenul e în aşteptare, la staţia Dristor. E ora la care cei mai mulţi se îndreaptă spre locul de muncă sau spre şcoală. Îşi ating cu dexteritate ecranele telefoanelor inteligente. Informaţia se întretaie în aerul din faţa noastră. Prieteni de pe Facebook, ştirile zilei, protestul din Piaţa Victoriei, vremea... Câţiva călători citesc cărţi, cărţi din hârtie. Am observat că invariabil, în metrou, dimineaţa se citeşte mult mai mult decât după amiaza şi aproape deloc seara, după ora 7. E plin de conaţionali. În Bucureşti, universul facial nu prezintă varietatea întâlnită aiurea. Am locul meu în metrou. Prefer să merg spre jumătatea metroului, departe de aglomeraţia primelor vagoane. În mare parte cunosc chipurile care mă însoţesc la orele dimineţii. Şi le cunosc şi tabieturile.

- Ridică-te, mă, hai odată! Hai că e Dristor!

Bătrânul, înalt cât un preşedinte de ţară, este îmbrăcat cu haine ponosite. Poartă mănuşi fără degete. Ţine între picioare o sacoşă de rafie plină cu haine. Se sprijină pe o ţeavă din plastic pe post de baston. Barba blondă năpădită de fire albe îi acoperă pănă sus obrajii străbătuţi de mici vinişoare roşii.

Instinctiv, câţiva călători îşi întorc privirile spre bătrân. Este linişte. Nimeni nu vorbeşte pentru că nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Nu simt miros. Dacă nu ar fi venit oamenii de pază, nu l-aş fi observat pe bătrân. Ridică privirea şi şi-o agaţă de ochii celui din faţă. Lasă-mă! parcă ar fi spus. Nu am unde să mă duc! Nu mă da şi tu afară! Călătorii sunt foartea curaţi. Poartă haine calcate şi, la ora asta, transpiraţia nu se face simţită. 

Gândul mă poartă la Iisus. De ce mă gândesc la El? Prin ce analogii am ajuns la credinţa că Iisus, dacă există, se află în cel ce se găseşte în nevoie? Cum s-ar putea proba mai bine sentimentul de empatie al omului dacă nu în situaţii din astea? Ca să nu luăm în calcul situaţiile limită. Îl privesc pe bătrân şi pe cei doi oameni de pază. Îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. 

 - Hai, n-ai auzit ce am spus?

 - E Dristor? 

 - Da, e Dristor!

Nu protestează. Voinţa lui e voinţa celorlalţi. Cu mişcări grele, împinge cu picioarele şacoşa din faţa lui. Sprijinindu-se pe bastonul din plastic, se sforţează şi reuşeşte cu greu să se ridice în picioare. Prin minte îmi trece uimirea unui bărbat dintr-un trib african adus în capitala Franţei, care, la vederea discrepanţelor existente în sânul societăţilor evoluate spune: „Voi îl lăsaţi pe cel din tribul vostru să doarmă afară, fără adăpost, în timp ce staţi singuri în locuinţe imense. Noi nu concepem aşa ceva!” Târş, târş, împinge sacoşa către ieşirea din vagon, abia ţinându-se pe picioare. Este înalt, înalt ca un preşedinte de stat. Încadrat de cei doi oameni de pază, bătrânul reuşeşte să treacă prin cadrul deschizăturii. Sacoşa se opreşte pentru câteva secunde în fanta dintre peron şi podeaua vagonului. Îmi spun că ar trebui să îl ajut. Nu o fac. Nimeni nu dă de bănuit că ar vrea. De ce nu am reacţionat? De ce nu am făcut cei cinci paşi pentru a-i sări în ajutor? Ar fi însemnat să le atrag indirect atenţia celor doi paznici că nu l-au ajutat, poate, cum ar fi trebuit. Adevărul este că nu am făcut nimic. Durerea bătrânului, mersul lui greoi erau doar ale lui. Eu eram în zona vitalităţii şi a rostului. În antichitate, Diogene căuta cu lampa lui, în mijlocul zilei, un indiferent. L-ar fi găsit şi nu l-ar fi găsit în dimineaţa aceea, în metrou. Cine ştie? Târş, târş, încă câţiva paşi şi bătrânul ajunge în faţa banchetei peronului. Se sprijină pe baston. Se răsuceşte încet, ca un minutar, cu faţa la noi, fără să ne privească. Se aşează anchilozat pe umărul despărţitor dintre două scaune. Îl urmăresc şi gândul îmi zboară la micimea omului, la lupta lui pentru a învinge, la prăpastia dintre ceea ce credem că suntem şi ceea ce sutem de fapt.

În Seattle, în SUA, un drogat tânăr îmi cere o ţigară sau ceva bani. Neştiind cum să reacţionez, îi spun că nu fumez şi că nu înţeleg prea bine ce vorbeşte pentru că nu vorbesc bine limba engleza. Mă înjură îndreptându-se spre mine şi spunându-mi: “Fuck you, Russian guy, you’ve just used my language.” 

Bătrânul nu înjură pe nimeni. Privirea lui trădează doar resemnare şi indiferenţă. Viaţa, aşa cum o concepeam noi, cei din vagonul de metrou era o viaţă ca o fiară. Şi doar îndestularea noastră nu ne făcea să ne sfâşiem, să ne trădăm. Au fost şi timpuri din acelea. Viaţa noastră era activă. Ne îndreptam spre acelaşi deznodământ, dar într-un ritm alert. Cu micile noastre pasiuni care fac diferenţa. Alegerea noastră era considerată ca fiind câştigătoare. Aveam să spunem da unei avansări, unui post mai bine plătit. Poate urma să spunem adio unei fiinţe dragi. Unei fiinţe apropiate. Acest bătrân era departele nostru. Era exemplul pe care nu trebuia să-l urmăm. Şi totuşi, un procent însemnat din mine era dincolo de uşa vagonului. Încercam să mă imaginez în pielea lui, încercam să mă substitui fiinţei lui şi să fiu acolo, părăsit. Eu şi frica mea. Eu şi mila oamenilor. Eu şi Dumnezeu. Să am dincolo de mine, ca un zid, toate privirile oamenilor care mă cercetează cu indiferenţă. Să trăiesc puţin din apatia lui Darie din romanul Pădurea nebună a scriitorului Zaharia Stancu, aflat în gara oraşului Ruşii de Vede, fără perspective. Poate am reuşit pentru o fărâmă de secundă. Îl privesc. Bătrânul scoate din sacoşa ponosită o pungă cu pufuleţi golită pe jumătate. Îşi vâră degetele şi prinde dopul galben din cereale şi îl duce încet spre gură. Îl mănâncă. Privirea îi scapă în gol. Golul de pe tunel avea să ne ducă şi pe noi spre o lume plină de speranţe şi griji. 

Cei doi paznici căutau privirile călătorilor pentru a le găsi mulţumirea. Pentru a se simţi împliniţi, utili.

“Atenţie, se închid uşile!” Îl văd pentru ultima dată pe bătrân. Parcă ar fi tataie. Metroul se pune în mişcare. Îl petrec cu privirea. Pe Iisus. Lângă mine, un domn ascultă rock. În fiecare diminează ascultă rock. Îl cunosc. Nu i-am vorbit niciodată. Câţiva ating ecranele telefoanelor inteligente. Peste tot sunt selfie-uri. Oamenilor din ziua de azi le place să se privească. Alţii trec cu privirea peste literele imprimate pe foile cărţilor. Metroul prinde viteză. Nu-l mai văd pe bătrân. A rămas la capăt de staţie sau la destinaţie. El nu mai are nevoie să ajungă undeva. Este în afara interesului celorlalţi. Lumea se mişcă doar cu cei care cer din ce în ce mai mult de la viaţă. Timp de două săptămâni l-am uitat pe bătrânul cerşetor. Astăzi mi-a reapărut în gând, mâncând pufuleţi, aşezat cuminte pe un scaun, pe peronul staţiei de metrou Dristor.

19 februarie 2017

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor