Un poem pentru boem (cântec ghiurghiuliu pentru prezent şi viitor) Fericiri impare slute Adie un adio Caii Au Oglinzi retrovizoare Femeile reavene Aşteaptă În şoaptă... Utopii şi agonii …

Un poem pentru boem


(cântec ghiurghiuliu pentru prezent şi viitor)



Fericiri impare


slute


Adie un adio


Caii


Au


Oglinzi retrovizoare


Femeile reavene


Aşteaptă


În şoaptă...


Utopii şi agonii


Hâtrii satiri


Nutrii şi nuri


Frumuseţea


Ideea


Atârnă-n ţurţuri


Lumea


stă-n


ţăţâni


la pielea goală


Lumina


Cea


Mai tare


E


Laserul...


O, oamenii


Au


devenit


cu dare de mână


adică


au rămas


ciungi


Peste tot


Dame de pică


Salto mortale


Deparaşutare


Luna


pârâie


de frică


deşi


e


o tipă


atât de


aţâţătoare:


Ne-a pus


mamelele


pe ochi


şi n-avem


voie să


ieşim


din curte...


Toată lumea


merge


pe blat


Soarele


E


Beat


Puritatea puroaielor:


Arătări cu muşchii –


Spirite


în curul veacului


Sufletul o uşchii


Din


Miezul leacului


Veacului


Flatulenţi cronicari


se anunţă


Făloşi


la hora omletelor:


Bătutul oălelor!


Trăiască Sex-Apelul!


A Nouă B


elită


„Vă vrea binele...”


Vă rămâne


Doar răul.


Trans-aminazele


Se unesc


Cu...


-vestiţii


majorităţii


absolut anonime


luna


surâde


din nou


cu


gura ştirbă


îşi pune


atropină


beladonă


şi


ne face


ochi dulci


amarului


amorului


nostru


de valerieni


Totală


EC-lipsă de fire –


Universul


are chelie...


argonauţi


ultra-moderni


ne jupoaie


pe noi


de noi


de aur


scheletele


noastre


fantomatice


pâlpâie


modest


în


Întunericul


Cosmic


din


Inimi


O, lume


Soro, lume –


Lasă-mă


să-ţi fiu


Izbovnic


Ibovnico!


Iobag ...


La tine!


Că mi s-a


sculat inima


şi


voi


să te bezmeticesc...


****



S C R I S O A R E D E L A S T R Ă... B U N I C U...






La noi, în Transmontana, mi se adresează bunicul, este o datină din moşi-strămoşi : când primul născut e băiat şi-s
speranţe s-ajungă om mare, trebuie să sădească un nuc în grădina casei, să-i
fie de bun augur.


- Când, acum ?, răspund mirat şi impresionat.


- Da, acum. Totul este pregătit. Noi te aşteptăm... Ce bine că s-a nimerit aşa cu venirea ta ori o fi mână divină – ritualul trebuie să aibă loc numai dumineca.


- Să mergem, atunci, le spun bucuros, însă mă încrunt imediat. Unde sunt mama şi tata ?! De ce n-au venit ?


- Ar risca prea mult... Şi prin ei, ar da, cu siguranţă, de tine ! Sunt permanent urmăriţi...


- Unchiule, au păţit ceva ?! Sunt bine-sănătoşi ?


- Nu te teme, Bulişor. Sunt în siguranţă. Au avut ceva necazuri până a doua zi după dispariţia ta, dar tot cu Nicolae, şeful ei, au avut noroc. Au declarat că nu ştiu nimic, n-au nici o vină ca şi
prea-comicăria ta... Tu ai dispărut, pur şi simplu, dintr-o dată !


Sunt în afara oricărui pericol – asta-i important ! Iar aici, de n-aţi fi fost vecini cu el şi familia sa, aţi fi încurcat-o rău de tot.


Hai, să nu ne mai gândim ! Totul e bine când se termină cu bine.


- Tu crezi că s-a terminat cu răul, bunicule !?


- Ei te îmbrăţişează cu drag şi-ţi doresc tot binele din lume ! Le e mult dor de tine..., zice el evitând răspunsul, iar întrebarea mea era doar retorică.


- Bunule Nelson, arată-ne, aşadar, ce trebuie să facem...


- Coca, tu du-te şi le adă pe femei din bucătărie. Voi, hadeţi în grădină, unde am pregătit, dis-de-dimineaţă, totul.


Mergem în spatele casei, unde ne-aşteaptă un pomişor de vreun metru jumătate, o sapă, o greblă, o stropitoare, un bidon mic de var cu o pensulă
mare, sfoară şi un par de vreo doi metri. Toate noi-nouţe.


- Tu trebuie să duci nucul, mă îndeamnă bunu’ Nelson.


Pornim la deal, unde are o grădină imensă : fâneţe mănoase, pomi fructiferi cu ramuri încărcate, cartofi ca strugurii de mulţi, viţă de vie cu
boabe cât... cartofii ! Ei hai că-i prea de tot si nu suntem la Telejurnal... Ultima e scornicită. E un
deal întreg ce-i aparţine lui şi familiei sale de multe generaţii. Vârful se
înalţă la câteva sute de metri în faţa noastră. După câtva timp, se văd
ridicându-se din ce în ce mai mult, spre Nord, culmile Carpaţilor : un zid
uriaş ce se înalţă sprijinind, parcă, cerul...


- Bunicule, cât de departe sunt munţii de-aici ?


- Păi, să tot fie vreo... o sută de km.


- Dar cum se văd aşa bine ?!


- Se întâmplă foarte rar... Doar când vremea e frumoasă şi aerul foarte curat, după o ploaie bună de noapte !


- Aşa mult !? S-ar spune că-s aproape, chiar aici lângă noi !


Mergem veseli printre pomii mândri pe iarba proaspăt cosită... În dreapta, se vede mai departe via frumos rânduită.


Când ajungem sus, e amiază. Soarele ne priveşte netulburat direct în creştete, astfel că trupurile noastre nu mai pierdeau nici o urmă de umbră !


Bunu’ Nelson îmi întinde sapa : După vechile şi adevăratele datini – ţine pomul în mâna dreaptă şi lasă-te pe genunchiul stâng, îmi porunceşte.


Suntem pe locul cel mai înalt. Îngenunchez instinctiv cu privirea la crestele ce erau, în fapt, mult mai aproape de ochii noştri... Se formează un
cerc în jurul meu.


Bunicul îngână, cu privirea spre cer şi palmele împreunate, emoţionat o rugăciune, un fel de descântec de demult... E sigur, stăpân pe sine. O limbă
ciudată, dar cunoscută auzului, totuşi... Pare ceva latină cu franceză. Când
termină, Ion Luca îmi şopteşte : E franceza veche. El a învăţat-o de la tatăl
lui şi tatăl de la tată-său şi tăt aşa... până nu se ştie când...


Când e gata, preia pomul şi-mi face semn să încep...


- Cât de adâncă trebuie să fie ?, îl descos.


- Cam de un metru. Vezi ce rădăcini frumoase şi mari are...


Mă apuc de treabă şi sap-sap... Nimeni nu zice o vorbă. E greu ! Dar încet-încet mă cuprinde o senzaţie de fericire, de împlinire şi încredere...
Simt, deodată, o forţă imensă, supranaturală ! Nu ştiu cât a durat... Sunt pe
jumătate înauntru, când... Dau de ceva tare ! Încerc să sap în stânga, dau în
dreapta... Acelaşi sunet metalic. Se apleacă toţi uimiţi spre mine...


- Ce-o fi asta, bunicule ?! Ce să fac ?


- Dă cu grijă peste tot pământul la o parte, să VEDEM ce ESTE şi cât de mare poate FI !


Încordarea şi emoţiile ne captivează din ce în ce mai intens...


- Să te ajutăm, îmi propune Ion Luca.


- Nu, mulţumesc, naşule. Oricum trebuie să împlinesc singur ceea ce am început.


Treptat, sub privirile electrizate şi curioase ale familiei, reuşesc să ELIberez o ladă veche, în bronz şi argint, de un metru şi ceva pe jumătate. E
foarte grea – poate suta de kg. ! Reuşesc, solid bine la cei şase anişori ai
mei, să o ridic cu o uşurinţă la care, nici eu însumi, nu mă aştepam.


Am ieşit din groapă să ştergem de ţărână capacul frumos împodobit – eu, Bunicul şi Ion Luca – şi observăm cu mirare un ciudat blazon : o mască ce râde,
cu două săbii încrucişate; jos, în stânga, o carte mare, deschisă, pe care
scrie ceva, iar în dreapta ei o... butelcă de... vin ! Pentru că scrie IN VINO VERITAS !


Reuşim să descifrăm scrisul de pe filele desfăcute : HIC BULITUR !


Totul e înconjurat cu o cunună mare de frunze de măslin şi... viţă de vie.


Coca intervine glumeţ, cum i-e felul : Ia te uită, nepoate ! Ai primit un pachet de la poştă... Tu eşti pe adresă : HIC BULIŞOR ! Doar că l-au îngopat
aici, să


nu afle nimeni de el şi unde te găseşti...


Râdem, deşi încordarea creşte cu fiecare clipă...


- Astea sunt legile conspiraţiei, ne lămureşte doct Ion Luca. Surâdem cu subînţeles.


- Destul cu glumele, ne opreşte Bunicul Nelson.Se pare că aşa a vroit Cel de Sus ! Hai să ducem iniţierea noastră la bun sfârşit, apoi vom vedea ce-i înăuntru. Brusc îmi amintesc cum mi-a povestit
el pe când eram mic de tot, cred, de vreo două-trei luni, de nişte lucruri ce
mi s-au părut ireale pe-atunci, fanteziste, din poveşti... Dar acum văd o
legătură directă !


- O ladă mare, o comoară foarte importantă şi valoroasă, ce ar fi îngropată undeva, în grădina din spatele casei ! Pământul acesta fusese cumpărat de stră-stră...-bunicul meu, chiar în anul când se
refugiase din Transmontana, de prigoana sălbatecă a cotropitorilor gliei
noastre străbune de-acolo... Era prin 1790.


Tatăl meu ştia, cu siguranţă, toate aste amănunte şi ar fi trebuit să mi le fi transmis mai departe şi mie cu limbă de moarte, aşa cum cere datina...
Însă, în Primul Război Mondial, după părăsirea neaşteptată a neutralităţii de
către ţara noastră, a fost mobilizat subit într-o noapte şi l-au luat la
mobilizarea generală...


De-atunci nu l-am mai văzut ! A căzut ca un erou pentru apărarea şi eliberarea pământului strămoşesc. Am primit nu de mult vestea că Jurnalul lui
de război ar fi la fostul său comandant de pluton, un mare poet de-al nostru,
care-i interzis acum de borşevici...


El ne-a scris că ne va vizita cu prima ocazie, când va avea voie să părăsească domiciliul forţat din capitală. Vom afla, aşadar, mai multe mai
târziu... Hai, Bulitur ! Vreau să zic, Bulişor...


Las lada pe marginea gropii şi se face, din nou, un cerc în jurul meu. Iau nucul cel tânăr, îi fixez rădăcinile în mijlocul adânciturii de pământ, în
timp ce ceilalţi îl susţin cu mâna dreaptă de, încă, fragilul, mlădiosul
trunchi. Răstorn glia la locul ei. După ce sunt gata, bunu’ mă învaţă ce
trebuie făcut spre a fi protejat mereu, să poată creşte falnic şi puternic :
bat ţăruşul de sprijin lângă tulpină, îi leg împreună să nu-l abată vântul ori
să-l rupă vreun animal, îi dau apă îndestulătoare, îl spoiesc cu var să nu-l
roadă iepurii... Şi câinii !


- Să vii în fiecare zi, să-l îngrijeşti şi să-i oferi apă de e secetă ! Amu’ păstrăm un moment de reculegere, ne atrage el atenţia.


- Doamne-ajută !, încheie el în liniştea pioasă.


Împreună cu Traian chiuie o dată zdravăn şi lung, după care vin toţi să mă îmbrăţişeze şi să-mi ureze noroc şi fericire.


- Ia să vedem ce ne-au trimis străbunii noştri !, îi îndemn eu nerăbdător. Sunt impesionat şi bulversat de aceste extraordinare întâmplări, al căror


sens profund se refuză, încă, să mi se dezvăluie în întregime.


Bunicul studiază cu atenţie lada de argint încearcând de mai multe ori să-i ridice capacul – fără succces.


- Ciudat, nu există un mâner, vreun mijloc de-a o deschide ! Nici lacăt, zăvor, nimic !, exclamă el.


Coca şi unchiul Ion Luca cercetează şi ei migăloşi confirmând după mai multe încercări : Nimic ! Misterios...


Fără să spun un cuvânt, mă îndrept spre ea, prind pur şi simplu de-a dreapta şi de-a stângă şi... Culmea !


Capacul se ridică uşor, de parcă nici n-ar fi fost închis vreodată... Nu observ, dar ceilalţi mă privesc ca hipnotizaţi ! Eu mă uit, aşadar, fermecat la
lucrurile cu totul deosebite, aşezate pe o pânză de catifea de un albastru
tulburător de frumos şi proaspăt...


Întreaga familie se strânge în jurul meu şi al tezaurului – acum e clar ce se află acolo : aplecaţi ori îngenuncheaţi, admirăm vechi şi importantele
relicve...


O splendidă spadă din oţel de Toldeo, cu mânerul generos împodobit cu pietre preţioase, pe lamă tot emblema de afară, de pe capac : masca ce râde !
Vedem o Carte groasă, cu coperţi de aur filigranat încastrat într-o piele
groasă, un sul gros cu un sigiliu în ceară roşu-granat cu acelaşi blazon.
Rămânem, nu se ştie cât timp, înmărmuriţi şi gânditori...


Primul care se trezeşte e Ion Luca : Dacă vrem să ştim mai multe, eu zic să deschidem pergamentul... Ceva îmi spune că-i o scrisoare adresată nouă,
celor cărora le era destinată dintru început.


Bunicul face din cap un semn aprobator, iar unchiul mi se adresează : Bulişor, dă-mi-l, te rog !


Respir adânc, îl ridic şi i-l ofer... Îl ia cu atenţie, îl studiază întorcându-l pe toate părţile : Se pare că e bine păstrat.


Desface cu grijă sigiliul şi deschide, concentrat la maximum, mesajul...


- E scris în franceza veche din secolul XVI ! Bănuiam eu. Cred că l-aş putea citi... Copil fiind, am învăţat-o cu mama citind cărţi vechi, în original.


Ne strângem profund impresionaţi în jurul lui şi aşteptăm cu răsuflarea tăiată...



Dragul meu fiu,


Şi preacinstiţi joviali petrecăreţi ai vieţii, ce sper să cetiţi aste rânduri !



Ai încredere în mesagerul acestei epistole ca în mine însumi. El îţi va preda un cufăr preţios de argint, cu lucrurile ce mi-au fost cele mai scumpe luminei
zilei : înăuntru se găseşte o spadă pe al cărei mâner vei citi „Durandal” – pe
ambele tăişuri vei descoperi încrustat „Montjoie” ! Strigătul cel vechi de
luptă pentru libertate şi glorie.


Acum ştii : e chiar sabia contelui Roland, pe care am primit-o de la prinţ, mecena şi protectorul meu. Mai bine nu-i menţionez numele, spre a nu te


pune pe tine, prietenul şi ceilalţi din partida noastră în pericol.


Cavalerul „Sans peur ni reproche” a căzut vitejeşte, cum ştii, la Ronceveux, pe 15 August 778. E aceeaşi sabie cu care a fost investit cavaler de luminatul Carol cel Mare, măreţul întemeietor al
universalei noastre culturi şi patrii. Pe ea jurat să lupte pentru el, pentru
onoare, femei şi copii, aşa cum era bunul obicei pe atunci.


Şi de va fi fost să cadă în luptă, va fi cu faţa la duşmani ! Lumea povesteşte că ar


fi fost spada lui Hector, da’ tu ştii ce părere am eu despre născocelile astea livreşti. E, de fapt, o pradă de război luată de la un mare prinţ, fiul regelui
sarazin de Marsiliu.


Masca ce o vezi a aparţinut unui menestrel faimos şi iubit din secolul al XII-lea, Moquelin, fiul unei renumite
familii de comedienei de-a lungul mai multor veacuri. Era masca sa preferată
când îşi interpreta comédiile sale, când cânta poemele vestite de pe vremurile
acelea, acompaniindu-se la vielă, mai ales, în celebra stradă Rambuteau, la
Paris.


Nu cred că are rost să mai subliniez simbolurile şi valoarea inestimabile ale acestor lucruri... Fie ca tu şi urmaşii tăi să fiţi demne de ele !


Iartă-mă că nu am reuşit să mă ocupiu de tine aşa cum mi-am dorit. Dar ai avut o copilărie fără griji, nu ca mine, care de mic am fost trimis de-acasă la mănăstirea Beaumette, lângă Chinon, şi
de-atunci tot mereu mai mult printre străini m-am vânturat.


Tu ai avut casa şi familia ta, însă mă doare sufletul că n-am fost mai mult timp împreună. Acesta e preţul plătit pentru renumele meu de doctor capabil ( Nu de orice, dragul meu fiu! ) şi om de lume,
al râsului, jovialităţii şi umorului dezlănţuit, ce-mi aduc atâtea invitaţii şi
bani de la puternicii zilei ( da’ şi reversul medaliei : multă invidie şi ură !
), marii seniori ai istoriei, pe care nu-i puteam refuza fără a periclita
situaţia voastră financiară, deci viitorul şi chiar integritatea famileiei
noastre...


Într-un fel, trebuia să-ţi asigur ţie, iubitei tale mame şi soţiei mele dragi, fraţilor tăi, o viaţă fără lipsuri şi, pe cât posibil, fără necazuri şi lipsuri.


Tu eşti cel mai mare între ei, de aceea îţi încredinţez binele şi soarta lor în mâinile tale. De aş fi rămas eu numai cu voi, nu mi-ar fi reuşit ! Asta-i deseori plata ce-o dăm tribut succesului
nostru... Poate fi şi mai rău, preţul să fie sănătatea ori, mai rău, viaţa, dar
eu am fost, se pare, iubit de Cel de Sus !


Îţi aminteşi, desigur, cum ţi-am povestit că, la 14 ani, a trebuit să plec şi mai departe de casa părintească, la mănăstirea franciscană Fontenay-le-Conte, unde – mulţumesc, Cerului ! – l-am
găsit mentor şi prieten pe bunul Amy. Cu el am descoperit şi studiat atâtea
comori nepreţuite şi neştiute, uitate ori crezute pierdute, ale geniilor
trecute ale umanităţii... Să-ţi dau, iubite fiu, doar cel mai important exemplu
: într-o mănăstire celebră din Italia am descoperit împreună manuscrisul unei
faimoase Cărţi, pierdută crezută de multă vreme şi despre care nu se mai ştia
nimic – e vorba nici mai mult, nici mai puţin de celebrul studiu „Despre Râs”
al măreţului Aristoteles !


Am suferit mult în viaţa-mi destul de lungă, dar am fost şi fericit... Voi,


familia mea, sunteţi o parte din bucuriile sufletului meu aici, pe Pământ. A ştiut Marele Spirit de ce-mi rezervă El să cunosc aşa devreme lupta şi vâltorile
capricioase ale vieţii : astfel m-am născut a doua oară – întru cultură şi
menirea mea, sper că înţelegi ce vreau să spun. Am avut ocazia să citesc, să
studiez tot ce era important până la noi, condiţie fără de care, nu uita, nu se
poate revoluţiona cea veche într-o nouă lume !


La Cenaclul din Fontennay l-am cunoscut pe avocatul André Tiraqueau


rămânând buni prieteni toată viaţa... Unul din oamenii săi de încredere e cel din faţa ta, acum. Sfătuieşte-te cu el de ce ai voi să faci tu, află că e ca şi cu mine
însumi – şi vei fi în siguranţă. El aşteaptă câteva rânduri de la tine, pentru
a-mi confirma că ai primit totul în bună rânduială.


Tu-mi cunoşti părerea despre clerul nostru şi cei de la putere cu viciile multe ce le ascund, de la cel mai mic până la hăi mai mari, cu şiretenie. De aceea am fost, ştii bine, adesea în crâncene
conflicte cu ei găsindu-mi liniştea şi siguranţa, atât cât eraiu posibile, la
prinţul meu hughenot, ce luptă şi el pentru înnoirea instituţiilor clericale şi
de stat demodate şi reacţionare.


Vei câştiga înţelepciunea să-nţelegi că astea-s patimile şi bolile oricărui stat ce ajunge la oarece bunăstare !


Cu aiastă ocazie şi de aceea te atenţionez cu toată grija şi dragostea părintească : pregăteşte-te şi fereşte-te, că vin vremuri cumplite pentru noi, cei doritori de schimbare în bine !


De nu voi mai fi, nu te întrista bunule şi iubite fiu, aista-i mersul vieţii cele pământeşti, dar în ceruri ne aşteaptă lucruri minunate, de le-am meritat aicea, în Lumea Lutului. Ia legătura,
aşadar, cu prietenul nostru Tiraqueau sau cu trimisul din faţa ta – ei ştiu să
te sfătuiască spre salvarea ta, dimpreună cu familia noastră, de va fi nevoie.


Deşi e atâta suferinţă pe lumea aiasta, nu avem voie să uităm niciodată că suntem... oameni ! Nu întâmplător Pegasus, simbolul ecvestru al artelor frumoase, s-a născut din sângele crudei şi
monstruoasei Meduze, ucisă de Perseu... „ Plângând şi ţipând suntem la naştere
sortiţi / Râzând cu demnitate viaţa o-nsoţiţi ” !, am citit cu Amy în Tractatul
lui Aristoteles...


Şi aceasta mi-a fost Iluminarea ! Şi câte alte minunate şi profunde gânduri am mai găsit noi împreună aici...


Tu ştii, fiu drag, că am riscat atât de mult să public traducerea şi tot nu mi-a reuşit ! Celor de la putere, când abuzează de ea - şi prea ades o fac ! - nu le va place niciodată Râsul !! Cum să permită
ei una ca asta, nu !?


„ Cerul a dăruit omului trei calităţi ( şi ocupaţii ) care să contrapondereze duritatea, tristeţea şi duşmăniile vieţii, a luptei cu cei de la putere şi pentru supravieţuire : Speranţa, Petrecerile cu
mâncare şi băutură bună şi... Râsul ! „, prieteni iubiţi ai mei, ne destăinuie
marele filosof la pagina doi.


Ca să nu rămână nimeni fără prieteni, fără ajutor şi înfrăţire – de care fiecare are oroare – mi-a plăcut dintotdeauna a fi jovial şi a-i face lumea să râdă, pentru că, aşa să ştiţi voi toţi, ATUNCI
CÂND RÂZI – TOATĂ LUMEA


RÂDE ÎMPREUNĂ CU TINE !


Plângi şi vei vedea că în curând singur vei rămâne ! Nu uita, aşadar, surâsul, chiar în cele mai grele situaţii. Aminteşte bucuria şi omenia celor la ananghie în momentele grele...


Nu uita : chiar de se întâmplă lucruri ciudate, pe care nu le înţelegi, ele ascund un tâlc, adeseori, adânc ! Cum să-ţi dau un exemplu... Iată !


Şi de vezi cumva o vacă ce-aleargă trăgând un om legat de coadă, nu te mira prea tare şi ajută-l : îmbărbătează-l, zi-i o glumă să uite suferinţa , durerea şi


batjocura !


Poate voi reuşi, odată, să editez astă magistrală şi neştiută operă a maestrului filosofilor, Aristoteles, pentru umanitate... Am crunta bănuială că a fost ascunsă cu, nu bună, ci rea ştiinţă
de potentaţii politici la putere ! La stăreţia unde am găsit manuscrisul prima
dată – unde era, în realitate, ascuns ! – s-au întâmplat fapte groaznice,
culminând cu incendierea bibliotecii inestimabile,şi a unei mari părţi a
aşezării... Ca să vezi de ce sunt în stare monştrii ce ajung la putere - nu se
dau înapoi de la nimic !


Alte volume inestimabile distruse atunci sunt o mare pierdere pentru posteritate, iar acum, văzând cum merge istoria ca racul, speranţele devin tot mai străvezii...


Ceea ce-mi doresc din tot sufletul, e atât de inofensiv şi binefăcător : întâi i-aş face pe oameni să râdă, în continuare să iubească, prin aceasta – să gândească şi, astfel, să bine-trăiască !


Dar şi cu râsul aista să ai multă atenţie – nu oricum şi nu cu orice preţ ! Acelaşi Părinte al Filososfiei ne învaţă la pagina 35 : „Râsul să fie ca puful de păpădie... Să mângâie, dar să nu doară !
Să gâdile, dar să nu zgârie ! Să atingă, dar să nu rănească ! şi-ncheie geniala
sa filosofare asupra Râsului cu vorbele : Râd, deci sunt liber ! Sunt liber –
aşadar exist ! ”


Râsul şi cugetarea sunt marile noastre proprietăţi ce ne deosebesc de animale, însă detaşându-ne de restul ontologic, obiecte şi fiinţe, nu trebuie să uităm că relaţiile noastre cu ele şi între noi
trebuie să fie de... Iubire !


Fiul meu cel preţuit şi drag, să râzi, dar să nu iei niciodată în râs, să ironizezi, dar să nu batjocoreşti niciodată ! Nu uita că „ silenele „ mele sunt cele mai bune leacuri de a răspândi binele şi
voia bună unui popor, întregii omeniri, iar nu alambicatele şi preţioasele
savantlâcuri ironice la modă, ori privirile şi părerile maliţios-răutăcioase şi
înfumurate ale unei grupări ce se crede a fi elita... Adevărata elită înseamnă,
într-adevăr, mult mai mult : cea mai celebră, mai eficientă şi mai democratică
a fost secolu’ clasic elin ! Ei trebuie să ne rămână mereu modele de urmat –
puterea şi cultura unite în cultură şi scopuri nobile : Binele, Frumosul şi
Adevarul !


Să nu oferi totul mură-n-gură ! Pentru că măduva cea bună, gustoasă şi hrănitoare – ce singura dă roade ! – în osul mai tare şi mai mare-i ascunsă... Numai cine reuşeşte să-l roadă ca s-ajungă la ea,
numai acela este demn să devină un dulău puternic şi înţelept, cum ne luminează
Platon cu Sfântul Gallen.


Eu mai păstrez câteva „ ciolane-silene ” cu măduvă hrănitoare, pe care sper să le tipăresc cândva... Ţi-am povestit de secretele mele cărţulii de care


ştie toată lumea : „Vrednicia prohabului ” şi „Despre fasole şi slănină ” !


Trebuie să-i iei pe oameni aşa cum sunt ei în realitate, cu bunele şi cu relele lor, mânjiţi atât cu idealuri, cât şi cu noroaiele pământului şi-ale firii cele slabe a omului – cum suntem noi toţi,
fiecare dintre noi...


Că altfel nu-i vom îmbunătăţi, nu vom progresa pe drumul spinos al umanităţii ! De traducerea Tractatului „ Despre Râs ” ţi-am menţionat, deja.


Îţi mai dăruiesc o Carte foarte importantă, ultima pe care am scris-o şi, cred, cea mai reuşită din toate, chiar mai mult decât „ Gargantua şi Pantagruel ” : „Marele Hronic Boulontgerin ”. În ea am
reuşit să pantagruelizez la cote estetice încă neatinse încă de nimeni ! O am
în două exemplare-manuscris, aşa că-mi pot reţine una spre delectarea ochilor
mei slăbiţi şi a prietenilor ce mă înconjoară aici...


Vezi, sub frumoasa catifea albastră se află o ascunzătoare tainică... Cufărul are un fund dublu, care-i ticsit cu ludovici de aur... Fereşte-te de puterea lor, dar pune-i la lucru în folosu’ tău !


Luptă, dragul meu, aşa cum am făcut-o şi eu pentru libertatea de a gândi şi a râde, dar ai grijă şi aminteşte-le şi altora : exagerările râsului, ca şi ale spiritului, nasc monştri !


Adevăru-i totdeauna la mijloc, cum o ştiau atât de bine maeştrii noştri, în dublu înţeles : cu mult înaintea noastră – vechii greci !




Te îmbrăţişez cu iubire părintească


Şi dor, dorindu-ţi numai bine şi,


Din când în când – că nu-i


Posibil prea mult – fericire.


Al tău părinte,



FranÇois R.




14 Iulie 1553



Suntem uluiţi de importanţa descoperirii pe care o făcusem împreună : pentru cultură, istorie, dar şi pentru familia noastră... Deoarece e de bănuit
că avem o legătură , poate chiar de rudenie, cu acest fiu al celebrului său
tată, care, prin cine ştie ce împrejurări, a ajuns şi-a trăit în Transmontana,
el şi descendenţii lui.


Rămânem tăcuţi, scufundaţi în gânduri îndepărtate şi înălţătoare până când bunu’ Nelson, clarvăzător ca întotdeauna, ne trezeşte din visări :


- Haidaţi să mergem cu cufărul în casă... De ne găseşte cineva cu el, ne putem lua cu toţii adio de la viaţă, ştiţi foarte bine ! Ce s-ar bucura borşevicii cu slugile lor trădătoare să ne-mpuşte, de
urgenţă, ca spioni ai celorlalţi, ai Franţei chipurile... Şi, atunci, cine ştie
ce s-ar alege de aste lucruri şi mai ales gânduri atât de preţioase !?


Eu iau repede lada pe umeri şi-o pornesc, însă el mă opreşte :


- Ştiu, Bulişor, că poţi s-o duci, însă eşti prea vizibil cu ea, aşa în creştetul capului... Iar singur nu ajungi departe, chiar de eşti puternic ca strămoşii tăi, Gargantua şi Pantagruel, că acum ştim
de unde ni te tragi tu cu creşterea şi mintea ta ca-n poveştile celea vechi...


Fără noi, toţi ceilalţi, nu vei reuşi. Tu rămâi aici cu Mariana, voi, ceilalţi, haidaţi cu mine, că au mai rămas, de aseară, de adus multe „ cufere ”
de struguri... Aducem câte doi una, astfel că nu mai iese în evidenţă cea de
la... Bulitur, glumeşte el. Şi de ne vede cineva, nu mai face vreo diferenţă !


Tocmai pornesc să traverseze câmpul de cartorfi ce-i despărţea de şiragurile bogate de viţă-de-vie... Când auzim un strigăr disperat ce se
apropie cu o viteză uluitoare ! Ni se face frică şi înmărmurim... Venea parcă
dinspre uliţă, din faţa casei noastre, apoi un trosnet puternic...


S-o fi rupt gardul ?! Apoi urcă spre noi... Aşteptăm ! Din ce în ce mai aproape... Nu vedem de ultimii pomi ai livezii. Deodată zărim fugind nebuneşte direct spre
grupul nostru... Nu ne vine să credem vederilor noastre !


Vaca Măriei ! După ce iese dintre ultimii copaci observăm, legat de coada ei cu o funie de un picior... Ion !


Lat întins pe pământ şi târât cu furie de biata vacă înspăimântată, de parcă l-ar fi întâlnit pe Ucigă-l Toaca ! Era şi-n pielea goală... Ion !


- Ce s-o-ntâmplat, Ioaaneee ?!, ţipă Coca de departe.


- Mă Traiane, tu crezi că de astea-i arde lui acum – să ne povestească !


Trebuie să-l salvăm cumva..., ne pune la punct Bunicu’


Ajunge aproape de noi...


- Fusei cu Anuţa lu’ Bâlbâitu prin tufişuri, strigă el gâfâind rău de tot ca din viteza trenului, ş-am legat vaca să nu plece pe când noi... Şi s-o spărieeee... !, mai apucă el, totuşi, să ne
povestească, că tare-i place...


- Întoarce-te pe spate, aşa te poţi dezlega mai bine !, mai strigă Bunu’ Nelson.


Îl zărim cum, cu un efort imens, încearcă înaintea câmpului cu cartofi - dar nu reuşeşte... Viteza, nodul, vaca erau prea tari pentru el !


Când vede că nici aşa nu reuşeşte, Coca îi strigă : Întoarce-te mă pe spate, că ne scoţi toţi cartofii şi nu-s copţi încă !


Se pare că nu l-a auzit, e prea departe, deja... ori e terminat de efort.


Rămân singur cu Mariana până când se-ntorc cu lăzile de struguri. Am spune noi ceva, dar ce ar mai fi de adăugat !? Ne luăm spontan după umeri şi
rămânem aşa, pierduţi în gânduri şi emoţii indescriptibile, până se întorc...


Eu iau cu unchiu’ Ion Luca „cufărul „ cu pricina, peste care Bunicul aruncase catrinţa buncii, peste care tronează acum cei mai mari şi mai frumoşi
ciorchini... Paraschiva şi Coca, bunica şi Mariana iar el una singur.


Coborâm tăcuţi, scrutând temător şi prudenţi orizontul împrejur... La jumătatea drumului ne trezeşte Coca :


- Săptămâna ce vine nu mai avem aşa mult de lucrat la scos cartofii !


Îl privim ca aduşi la realitate dintr-un vis din O mie şi una de nopţi... Apoi la câmp ! Râdem încet, mai tare, din ce în ce mai tare, cu hohote...


Ne eliberăm de toată încordarea şi teama ce începuseră să ne cuprindă...





Fragment prelucrat din romanul Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor -


Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000.





****

VIENS DANS MON MIRROIR









Viens, viens


Ma


Fantôme


Femme


De


Jour


E


De


Nuit


Moi


Je


T’attends


De


Plusieurs


Univers


Nous


Ferrons


Un


Peu


De


Bruit


Inverse


En


Vers


Tu


Toi


N’est


Pas


Tu


Toi


Es


Ma


Loi


Vivante


La croix


Palpitante


Carnale


En


Carnaval


Nous


Jouons


Sans


Masques


Dans


Mon mirroir


Magique


À


Casque


Et


Sans logique


Nous


Sommes


Sommets


Réels


Du


Temps


Mistique...







© Eugen Cojocaru


Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor