DEMNITATEA AZI Ce ar fi dacă am face ceea permit limitele libertăţii normale fără a avea sentimentul de vinovăţie? Poate pe aici pe undeva putem folosi cu rol de alegaţie ceea ce spunea Gotthold …

DEMNITATEA AZI



Ce ar fi dacă am face ceea permit limitele libertăţii normale fără a avea sentimentul de vinovăţie? Poate pe aici pe undeva putem folosi cu rol de alegaţie ceea ce
spunea Gotthold Ephraim Lessing: „Am visat să o duc şi eu la fel de bine ca
alţi oameni”. Adică să luăm ceea ce este firesc fără a ne simţi hoţi, e
păgubos, ne obişnuieşte cu ideea, să nu fim tentaţi a cere voie altora pentru a
fi noi înşine ca naţiune, iar ca indivizi să ne putem considera în mijlocul
unui popor al timpului prezent, poate chiar civilizat. Zicem poporul, nu
norodul, caz în care ar trebui să recunoaştem separarea acestuia de „tagma
jefuitorilor”, ceea ce era valabil în 1821 că, probabil, de la Tudor
Vladimirescu până acum unele s-au schimbat, ba o parte chiar în bine. Restul
rămânând la capitolul „reale posibilităţi de mai bine” şi în beneficiul
generaţiilor viitoare. Acestor români ai viitorului le dorim din tot sufletul
să nu ajungă în situaţia de a înfige degetele chircite în iarba crescută pe
mormântul demnităţii româneşti. Atenţie! Efortul cel mare nu este al
papagalului ci al persoanei care îl învaţă sa vorbească. Vom trăi şi vom vedea
sau vom muri şi vom scăpa, depinde de viteza cu care tot apar noutăţi
legislative de natură să ne facă fericiţii posesori ai unor calităţi de care nu
avem nevoie. Sau a căror importanţă depăşeşte puterea noastră de înţelegere.
Nici strămoşii căzuţi în primul război mondial nu conştientizau importanţa
luptelor pentru victoria unui imperiu care nu le-a supravieţuit. Nu ştiu câţi
vor fi doritori să aparţină unui popor orfan poleit în frumuseţe răutăcioasă şi
nici să se obişnuiască, aşa ca în bucătăriile în care gospodinele fac puţinul
din tot mai puţin, să accepte ca stare de normalitate existenţa, pe ici, pe
acolo, poate chiar prin punctele esenţiale (nici de la Caragiale încoace nu au
apărut schimbări fantastice), inşi bătuţi în cap, nu victime ale vreunei
agresiuni ci pedepsiţi astfel de natură şi asta în solidar cu naţia. Un castel
nu se construieşte pe temelie de nisip dar nici o economie nu stă pe temelie de
drojdie, sau o fi fost pusă pe drojdie cu alt scop? Iar apar probleme de înţelegere a scopului ascuns, ascuns ca o
valută în conturi hăt departe. Privind paharul cu jumătăţile sale, ne mai putem
întreba şi cu ce este plină jumătatea plină şi unde o fi conţinutul lipsă din
jumătatea goală. Că paharul n-o fi ca personajele feminine cu care încearcă
disperatele televiziuni să ne capteze atenţia, adică jumătate goale (sus) şi
jumătate dezbrăcate (jos). Avea dreptate Umberto Eco atunci când spunea că
„lumea şi-a pierdut inocenţa”, numai că încă mai este suficientă, atâta timp
cât nu se sesizează intercondiţionarea cauzală dintre ciolanul politic şi cel
cu fasole oferit maselor desfătate de maneaua cea de toate zilele (văleu! … şi
nopţile!). Habar n-avea Immanuel Kant că şi ciolanul poate fi caracterizat ca
„scop în sine”. Bun. Ce ne rămâne în afară de a versifica pe tema deznădejdii?
Epurare? Poate în romanele S. F. Resemnare? Pare de domeniul laşităţii. Ce-i de
făcut? Aşa ceva s-a întrebat Lenin în 1902 şi
răspunsul nu a fericit prea mult.


Oare ce rezultate s-ar obţine dacă pe buletinele de vot ar exista şi un dreptunghi gol pe care să pună ştampila „votat” cei care nu sunt de acord cu nici unul dintre candidaţi?
Şi dacă aceşti nemulţumiţi ar reprezenta mai mult de 50 de procente să se
repete alegerile dar fără ca acei care au fost refuzaţi să mai aibă dreptul de
a candida? Cheltuieli? De ce? Doar partidele, după o cină de spaimă, trimit
persoane care să supravegheze votarea din patriotism şi nu pentru a ciuguli din
bugetele măcinate de criza cea eternă. Am curajul să cred ca astfel s-ar
realiza o participare mult mai mare la acest act de manifestare a democraţiei
şi de exercitare a dreptului de a alege. Cu obligaţia de a fi ales (sau
perpetuu reales) ar apărea unele probleme, mă tem că nu de nedorit.


Şi demnitatea nu va întârzia să apară, aşa ca luminiţa de la capătul tunelului acelui timp în care flăcările încă nu erau violete.




Ioan Mugurel Sasu



Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor