Păstrează-mă, păstrează-mă...

[Irina Lucia Mihalca]

Păstrează-mă, păstrează-mă...

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

- Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e în clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

- Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte în zori clipa.

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

- Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi! 

[Irina Lucia Mihalca]

De gustibus et coloribus non est disputandum!

Numai bine!