PUTEREA DE-A IERTA

P U T E R E A   D E – A   I E R T A

 

                                                                   MOTTO:

                                                                                                             Timpul nu e trecut

 

 

     Ce nemilos mai bate vântul ăsta!… Dacă s-ar opri odată. Frigul mi-a cuprins întreaga fiinţă. Nu mai sper să apuc să trăiescpână mâine. Tare mult aş dori să mai văd o rază de soare că-mi atinge genele şi-mi mângâie sufletul. Dumnezeule!…ce se-ntâmplă cu mine?

     M-a cuprins o căldură sufocantă... Of-of!... mi se închid ochii de somn. De-aş mai rezista câteva ore să nu adorm. Nu, nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde, am trecut  prin momente şi mai grele. Mi-e cald şi simt că-ncep să mă ridic ca o năframă purtată de unduirea zefirului primăvăratic. Ştiu că această toropeală care m-a cuprins, mă poate duce spre neant.

    Ce linişte!… Cerul şi-a aprins lumânările în altarul infinitului, numai ele-mi trimit o infimă speranţă. Şi, dacă am să închei socotelile cu viaţa?  El mă veghează şi-mi ţine aprinse acele îndepărtate lumini, altfel cum am să pot călători spre drumul robilor?

  Of!…nu se poate, este incredibil ca într-o noapte să nu treacă măcar un singur om prin colţul străzii, să-mi întindă o mână de ajutor.”  Deodată se apropie de el un căţel roşcat, care începe să-i lingă mâinile  îngheţate.

      -  Sufleţelul meu, ai venit?... Pe unde mi-ai umblat, Tărzănel? Hai, vino lângă mine!… Aşa, mai aproape, drăguţule. Fă-ţi şi tu loc sub zdrenţele astea. Ţi-o fi şi ţie frig, ai?… Dragul meu prieten, te-am aşteptat… Iar m-a cuprins frigul!…Bârrr!…  Vino să ne încălzim. Pe o vreme aşa geroasă, ce bogaţilor le pasă de cei loviţi de soartă, lipsiţi de hrană şi fără casă?… Tu ai mâncat ceva? Hai...ia un colţişor de pâine, atât mi-a mai rămas. Mă săruţi!?… Ce bun eşti, numai tu nu m-ai părăsit. Dragul meu, cât mă bucur că ţi-ai adus aminte de mine, altfel cu cine-mi petreceam pustiita asta de noapte, şi cu cine stăteam de vorbă?…

  În zorii zilei, un singur călător, dintre sutele de grăbiţi, cu suflet de om, s-a oprit să vadă cine zace în colţul străzii, acoperit cu o pătură militară făcută ferfeniţă şi câteva cartoane puse, drept paravan, să nu-l acopere zăpada viscolită.

L-a mişcat. Omul era sloi de gheaţă, murise fără să   mai vadă soarele dimineţii. Bietul căţeluş privea cu micuţii lui ochi, ca două mărgele de antracit, la mâna ce-l mângâiase şi-l ţinuse la pieptul lui toată noaptea. Numai cel ce nu are puterea  de-a înţelege sufletul acestui devotat şi credincios prieten al omului, înzestrat cu o inimă de aur, nu are puterea să-i vadă bobiţele de mărgăritar ce i se scurgeau pe botişorul lui plin de promoroacă transformată în ţurţuri.

    Deodată a-nceput să scoată nişte urlete sfâşietoare, fiindcă înţelesese că, cel care-l crescuse, a plecat pentru totdeauna. În sfârşit, salvarea a venit la timp să ridice un cadavru. Printre lucrurile găsite asupra lui se afla un caiet soios, pe care-l răsfoia un brancardier de la morga, în momentul când i-au fost inventariate „bunurile”. Printr-un prieten care lucra la criminalistică, am reuşit să aflu câteva mici crâmpeie din viaţa acestui om năpăstuit de-o soartă nemiloasă.    Pe copertă scria cu litere mari. „ÎN PĂDUREA VIEŢII MELE” – din care am să redau un mic fragment, pe care l-aş numi testamentul celui necunoscut din cimitirul săracilor, poziţia 13, având mâzgălit pe crucea jertfirii, cu vopsea neagră „NECUNOSCUT”.

   „Am venit pe lume fără voia mamei, care m-a lăsat, într-un coş de nuiele, la uşa a doi bătrâni din cartierul Lemaitre’ (astăzi Văcăreşti), strada Livada cu Duzi Nr.13A, în apropiere de grădinile răposatului neica Ion Coandă Tănase, tatăl minunatei noastre cântăreţe, Maria Tănase. Am fost crescut de mama şi de tata, Dumnezeu să-i ierte şi să le fie ţărâna uşoară, cu multă dragoste. Tata muncea la grădina lui neica Tănase, pregătea bălegarul pentru straturile de flori.  Mama trudea dimineaţa într-o spălătorie la abator, iar după amiază ajuta la prepararea mâncării în cantina fabricii de încălţăminte Mociorniţa.

    Pot să spun că am avut o copilărie fericită, fiindcă am crescut printre flori: crizanteme, narcise, lalele şi bujori. Când m-am făcut mai mare, tata mă lua cu el şi mă lăsa în grija lui Nelu Busuioc, care m-a învăţat să pregătesc buchetele de flori,  pe care le ducem la clienţi. Eram tare bucuros când vedeam că au încredere în mine şi, nu de puţine ori, mă alegeam cu ceva bănişori de buzunar. Seara târziu, când îl ascultam pe nenea Nelu cum cânta la vioară, îmi venea să plâng, aşa mă cuprindea o tristeţe neexplicabilă, că o chivuţă mi-a spus mai în glumă, mai în serios:- „Băiatul ţaţii, nu pune la inimă de-acu, că toată viaţa ai să oftezi din greu...” N-am luat-oi în seamă, ba am crezut că-şi bate joc de mine, şi ori de câte ori încerca să vină aproape de mine, îmi găseam de treabă şi plecam, ori cântam la fluier şi mă prefăceam că n-o văd. Altă seară, când nu mai aveam nici un motiv să mă car..., mi-a spus: -  „Băieţele, nu vrei să-ţi ghicesc în ghioc. Dă-mi mâna stângă să-ţi văd linia vieţii... Mai cu voie, mai din curiozitate, i-am întins palma. S-a uitat ca la ceva straniu, s-a înnegrit şi mai rău la faţă, şi a rămas cu gura întredeschisă, dar nu  a scos nici un cuvânt; părea cuprinsă de spaimă şi fără să vrea a lăsat să-i cadă palma mea în poală. S-a ridicat uşor, şi-a făcut cruce şi în momentu când s-a depărtat am putut să descluşesc o vorbă care mi-a rămas în minte toată viaţa: - „Ptiu-ptiu!... Du-te pe pustii, soartă blestemată...”  A doua zi m-am sculat cu noaptea în cap şi am mers la neica Tănase să-ntreb de Frusina lu’ dedu Pandele. Nu mică mi-a fost mirarea, când mi-a spus un grăjdar că a plecat la Bălţi cu un tătar.

 -  Ce ştii tu, guţane, despre muieri, poţi să-mi spui? Ţi-o fi căzut cu tronc ţigăncuşa?...

-     Nu râde de mine!...

-     Mă vezi că râd?

-     Nu...

-     Atunci de ce nu m-asculţi până la capăt, săţi spun ce ştiu despre Frusina ta, care ţi-a ghicit în pamă aseară. Zi că nu-i aşa?

-     A spus şi ea, acolo...nişte vorbe pe care nu prea le-am înţeles; dar tu de unde ştii?

-     De la ea.  Aseară s-a culcat la mine, i se făcuse dor să petreacă... Am băut o jumătate de rachiu şi când a prins să i se dezlege limba, mi-a spus ce-a văzut la tine-n palmă.

- Zi-mi, e de rău?

- Guţane, nu pot să-ţi spun...A dracului de tuciurie m-a pus să jur că nu divulg la nimeni secretul; dar să dea Domnul să se fi înşelat.

-     Cred că vrei să mă sperii, dar află de la mine că nu-mi este frică de bazaconii le pe care ţi le-a spus.

Mai bine spune-mi unde-ţi este gagica?

-             Nu-i stătea bine cu mine care aveam grijă de ea şi de ăl bătrân; s-a luat după tătar, fi-i-ar slutu’ al dracului! Îmi spunea câteodată, când o mai loveam, că nu-şi ţinea gura; mă ameninţa că dacă mă port urât, se duce după tătar. Când lua câte-o cinzeacă în plus îmi zicea că tătarul o îndrăgise de când era o zgâtie de fată...pe la unsprezece ani, iar toanta nu şi l-a mai scos din cap până în ziua deastăzi. Ce crezi, i s-a prăpădit păgânului muierea şi l-a lăsat c-o ciurdă de puradei mici, vreo trei-patru...(dacă nu mai mulţi, că ăştia se-mulţesc precum iepurii), când pe la cântatul cocoşilor de ziuă a venit tâlharu şi-a luat-o...când eu mă nimerisem să dau fân la gloaba aia de iapă, pe care n-o mai satură Dumnezeu, mâncau-ar dalacu! S-a dus proasta să-i crească plozii şi să-i facă demâncare alui slutit. Dacă l-ai vedea cum aratăp...zici că-i Nichipercea: are faţa tăiată ca scoarşţa de ceran... L-au crestat şuţii din Cuţarida pentru o duducă înfocată pe care ar fi necinstit-o. Dacă o să se-ntoarcă vreodată, cu mine n-o să mai dea ochii! Nu sunt prostul ei...

Şi-a luat biciul din cuier şi a plecat lăsându-mă cu gura căscată de ce auzisem. După câteva zile nu mi-am mai amintit nici de Frusina, nici de supărarea grăjdarului, doar gândul la cuvintele pe care le rostise chivuţa când se depărtase de mine, nu-mi dădea pace, revenea în mintea mea ca o pasăre neagră care-mi ciocănea în tâmplele capului. Tata care avea de treabă cât nu putea să facă faţă, mă ruga să-l ajut, să-i aduc sculele, să scutur sitele, să pregătesc masa, şi multe altele că viaţa şi-a reluat cursul fără alte incidente.

Fratele mai mare al duduii Maria, nenea Franz,  mă lăuda la ceilalţi copii că sunt harnic...priceput, şi ţinea foarte mult la mine.  Nici nu ştiu când a trecut vremea când m-au luat în armată şi imediat după ce am depus jurământul am ajuns pe front.

   Eram foarte tânăr, nu împlinisem nouăsprezece ani, dar eram robust şi-mi plăcea să muncesc oriunde  mă puneau. Văzându-mă că mă pricep atât la mânatul caiilor, îngrijirea lor, dar mai ales la pregătirea mâncării (îndeletnicire pe care am deprins-o de la mama Ana), când îmi venea rândul la bucătărie; în câteva luni am reuşit să devin foarte apreciat de comandantul de divizion, şi la propunerea dânsului am fost avansat ca ajutor de bucătar la popota unui spital de campanie.

   Nu voi povesti prin câte necazuri am trecut, dar războiul mi-a adus cea mai mare nenorocire a tinereţi mele: am fost rănit de-o schijă de brand (tocmai când treceam cu batalionul pe sub poalele munţilor Tatra din Cehoslovacia), care mi-a tăiat tendonul lui Achile, şi de-atunci toată viaţa am mers ca un răţoi, de unde-mi trag şi porecla de Răţoiu.

   M-au reformat şi, în anul următor, când s-a terminat războiul m-am căsătorit cu Florica, o fată de prin partea Gorjului, de pe valea Amaradei. Dumnezeu ne-a dat o fată şi un băiat, pe care i-am crescut cu dragoste şi cu milă părintească, aşa cum au făcut şi bătrânii mei, pe care nu i-am mai găsit în viaţă când am venit de pe front.

   Am reuşit să ne facem o căsuţă din paiantă alături de-a altor bătrâni (care veniseră de prin Bucovina, erau refugiaţi..., ruşii băgaseră spaima în românii noştri), să avem unde trage, că tare-i necăjit omul ce trăieşte pe drumuri şi n-are unde să-şi pună capul ca să se odihnească. Soţia mi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, şi într-un an a plecat spre ceruri, şi am  rămas cu Măriţa de şapte ani şi Mitruş de patru; cum e mai greu pentru un bărbat să se descurce cu doi minori în acele timpuri nenorocite de după război... cu sărăcie, foamete şi mizerie. Mi-am reluat vechea meserie de florar, şi câştigam binişor (nici să mă scald în belşug, dar nici să mor de foame), mă descurcam cum zice tot omul care munceşte cinstit.

    Într-un târziu, cam prin cinzeci şi trei, dacă-mi mai aduc aminte, am cunoscut-o pe „Mama” cea care m-a uitat în coşul cu nuiele la poarta moşului Artenie Marin, cel care m-a crescut cu trudă, dar m-a iubit ca pe propriul lui copil până în momentul când a-nchis ochii. Mi-au spus câţiva vecini că, atunci când  a închis ochii, mi-a  şoptit numele: „Doru meu!…”

   De fapt...pe mine în acte mă chema Dumitru Mihai, dar aşa mi-a rămas numele de Doru, că numai la noi la români acest cuvânt e unic în felul lui: exprimă cea mai adevărată iubire a omului pe pământ.

„Mama” cea care mi-a dat viaţă, înainte de-a trece în lumea celor drepţi, a venit într-o zi de sfintele Paşti, (era măicuţă la mânăstirea Cernica) şi m-a rugat cu lacrimi în ochi s-o iert, că are sufletul încărcat de un mare păcat, de-a mă fi părăsit când eram mic şi neajutorat. Îmi pare rău că nu am plâns şi eu atunci cu ea, dar sufăr şi acum pentru acea fiinţă bătrână, care avea ceva din înfăţişarea heruvimilor.

 Privirea ei umilă m-a făcut să înţeleg întreg calvarul pe care-l dusese: suferinţa unei mame tinere care a fost aruncată în stradă de nişte părinţi fără suflet, fiindcă  nu i-au iertat greşeala de-a fi iubit cu adevărat, sacrificiul pe care l-a făcut să mă nască.

    Nu puteam să n-o iert!... ce rău îmi făcuse? Ştia cineva cât pătimise în aceşti ani până să vină la mine? Cum se pot număra orele, zilele, lunile, anii care au făcut-o să se zbuciume ca un condamnat fără vina lui; nopţile de insomnii, gândul ce-o frământa că propriul ei copil (pe care-l vedea printre rosturile de la gardul grădinii de flori, unde mă jucam, dar nimeni nu o cunoştea), n-avea cui să-i spună chinul ce o rodea în suflet.  Sunt sigu că a vărsat râuri de lacrimi cu gândul şi sufletul la mine, rugându-se Domnuluzi să-i ierte păcatul şi pe mine să mă ferească de rele.   Arătaţi-mi instanţa de judecată ce ar trebui s-o pună în lanţuri pe această plăpândă femeie şi, ce pedeapsă mai mare ar găsi să-i dea acestei fiinţe, ce închisoare poate fi mai înspăimântătoare decât neliniştea sufletească, regretul şi mustrarea de conştiinţă ce roade ca rugina, sfarmă precum apa îngheţată între crevasele munţilor, usucă şi sfâşie totul, precum vântul sălbatic sau arşiţa deşertului; lasă tăciunii mocniţi ai unui dor nestăvilit pentru copilul aruncat şi, în ultima clipă a vieţii, singura ei speranţă este ca cel pe care l-a adus pe lume, să-i dea binecuvântata iertare. În faţa Ta, Dumnezeule, oare…eu trebuie s-o iert pe mama mea?!… Ce sunt eu pe pământ? Judecător, am puterea de-a înţelege un suflet chinuit?... Pot eu să condamn pe „Mama” care m-a născut şi a suferit pentru o iubire neâmplinită?

    Sunt neputincios, dar spun că i-am iertat greşelile, cum şi mie mi-au iertat cei care m-au crescut, cei care mi-au venit în ajutor ori de câte ori am fost în pragul disperării. Trebuie să amintesc: mama venise într-un moment destul de trist pentru mine: destinul nemilos  mă lovise cum nu se poate mai crunt: căsuţa pe care-o ridicasem cu truda mâinilor mele, fiind ajutat de buna mea soţie, mi-a luat foc, iar copilaşii mei au ars de vii, că n-am avut ce să înmormântez…decât nişte oscioare scrumite. Aşa am rămas pe drumuri şi, din rău în mai rău, nu am mai avut puterea, nici curajul să mă mai ridic la suprafaţă din acel noroi ce m-a atras spre cele mai negre  hăuri şi mi-a distrus viaţa. Şi, dacă cineva mă întrebă de ce nu mi-am pus capăt zilelor, îi spun că am credinţa în învăţătura supremă a Mântuitorului, care ne-a spus: să nu ne dăm sufletul celui rău, căci viaţa ce ne-a fost dată trebuie s-o trăim aşa cum suntem ursiţi.

   De-abia mai târziu, prin optzeci şi cinci, am aflat cine mi-a dat foc casei. Era fiul unui grădinar care voia să-mi ia locul pentru a-şi mări proprietatea. Pe acele locuri blestemate, un alt blestemat a trecut cu buldozerul şi a rămas totul în paragină, că nimeni nu mai ştie cam pe unde am locuit. Astăzi mă uit de pe digul de beton cum cresc tufele de mărăcini şi stuful… hrănindu-se din cenuşa copiilor mei.

   Toate şi toţi primesc după faptele lor. Istoria are un fel al ei de-a se repeta şi a nu ierta pe cei care au fost nedrepţi. Numai un bun credincios, cum şi eu m-am socotit toată viaţa, se roagă şi spune: Doamne, bunul meu părinte, iartă-i că nu au ştiut ce fac! Noi suntem datori prin credinţa nestrămutată a omului cu dragoste faţă de cei din jur, să ne iubim aproapele, să-i ajutăm pe oameni. Numai iubind oamenii şi iertând când ni se cere de către semenii noştri, vom căpăta liniştea sufletească, vom fi mai drepţi, mai buni, ne vom putea odihni în linişte şi pace deplină.

    Viaţa mea a fost ca o pădure care a-nverzit, apoi i s-au uscat crengile, focul a cuprins-o de mai multe ori, dar am reuşit să trăiesc, fiindcă am iubit viaţa şi florile, şi am avut tăria să iert fără să cer recompensă. Acesta e drumul de urmat pentru omul de omenie. Să ştiţi că pădurea nu moare niciodată, doar…”

    Restul scrisului nu se mai vedea, vremea rea ştersese, probabil, crezul ce-l lăsa ca testament urmaşilor. Am recitit caietul de mai multe ori, şi un gând nu mi-a dat pace multe nopţi nedormite, întrebându-mă retoric: inimă de om, inimă iubitoare de câine, inimă de mamă…, fiecare a iubit în felul ei şi prin această iubire pentru cel care-ţi este semen se transformă într-o dăruire de credinţă, face ca această putere magnifică de-a ierta, să ne îndrepte spre drumul dumnezeirii sufletului, umanizarea omului, fiindcă avem nevoie în permanenţă să fim în contact cu divinitatea. Şi, când mă gândesc la cele ce-a scris, că sub o movilă de pământ zace trupul unei fiinţe ce-a pătimit enorm, dar a fost în permanenţă cu gândul, vorba, fapta şi sufletul alături de semenii lui şi, ca orice trecător prin viaţă, n-a avut parte să-i fie imortalizat numele pe sfânta  cruce, fiindcă cei care au această îndatorire creştinească, le-a fost mai uşor să scrie ”NECUNOSCUT” , pe care trebuie să-i iertăm că nu ştiu ce fac, dar trebuie să li se aducă aminte din când în când, să nu uite!

    Puterea de-a ierta şi a iubi semenul tău, te face să fii mai aproape de bunul Dumnezeu!

 

 

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Virginia Stanciu pe Ianuarie 31, 2011 la 12:35am
Numai iubind si iertând pe cei din jur , vom avea liniste în suflet ,vom fi mai buni si ne vom odihni în liniste si pace . Puterea de a ierta si a iubi semenul tau , te face sa fii mai aproape de Dumnezeu . Sa iertam pe altii dar si pe noi însine ; compasiunea si iertarea sunt remedii pentru suflet . Sa ne eliberam de tot raul , de toata amaraciunea din inima noastra .Pentru cei ce nu o pot face , sa spuna macar .....Voi încerca ......
Este un subiect vast si delicat , dar sa nu uitam sa spunem - Îmi pare rau , Iarta-ma si Îti multumesc .
Uneori , nu putem confunda iertarea cu toleranta.......ceea ce nu ar însemna ca , daca iertam pe cineva , trebuie sa-l si toleram la nesfârsit......iertare , presupune si fermitate .
Cu aceasta ultima fraza , ati putea spune ca ma contrazic ..... citind rândurile precedente ; sunt doar niste variante ale acestui vast subiect .
Felicitari domnule Voican si voi continua sa citesc cu interes paginile Dumneavoastra - nu este un timp pierdut , dimpotriva .
cu respect ,
Comentariu publicat de VOICAN MARIN pe Ianuarie 23, 2011 la 9:34pm

 Iubiţii mei  prieteni şi truditori ai condeiului d-na MAIA RIZESCU  şi G D TOAMA, mi-aţi încălzit inima şi sufletul cu vorbele minunate pe care le-aţi scris la tema "PUTEREA DE-A IERTA" şi acum mă duce gândul la un oropsit al soartei, un trecător prin viaţă, CRISTIAN PAŢURCĂ, omul care a-nflăcărat în Piaţa Universităţii mii de oameni ca să lupte pentru LIBERTATE,  iar el în marea lui dragoste de cei din jur, a iertat pe toţi care acum stau bine-mersi în scaune calde, iar această fiinţă extraordinară s-a topit ca o lumânare având crezul DREPTĂŢII în minte cu care a şi făcut paşit spre eternuitate.

L-am cunoscut, am şi collaborat foarte puţin alături de Mărieş, dar ce mare păcat de un om pe care o societate l-a ignorat şi ca o perfidie a sorţii, l-a declarat erou postmortem, de unde şi ideea că faptele bune ţi se cunosc după ce treci în veşnicie. Încă odată vă mulţumesc şi vă salut cu mare admiraţie, al dvs. confrate Marin Voican-Ghioroiu.

Comentariu publicat de maiarizescu pe Ianuarie 23, 2011 la 10:57am

PUTEREA DE A IERTA...

un mare HAR...o calitate divina

imi plec, capul in fata celor ce o pot face neconditionat...

recunosc, inca nu am ajuns sa cunosc puterea asta...decat...pe alocuri...

mi-a adus suferinta cand nu am putut sa o practic...

Orgoliul inaintea caderii... ce cuvinte inspaimantatoare...ne aducem aminte de ele...cand totul se naruie...

Atunci, ori iertam...si facem pace cu NOI...ori...ramanem nefericitii calatori...in cautarea linistii, asa cum noi o intelegem, nu cum ne este ursit...

Ar fi trebuit sa mai scrie: DE CE NU PUTEM IERTA...

Se pare ca acest om a murit FERICIT in pofida tuturor vicisitudinilor vietii...

e un mod de viata sanatos as zice...dar cati avem acest curaj?

 

 


maia Pictures, Images and Photos
Comentariu publicat de VOICAN MARIN pe Ianuarie 23, 2011 la 6:13am
Dragi confraţi,  aş dori ca noi să putem avea tăria şi să iertăm pe cei ce ne-au făcut rău cu voia sau fără voia lor, fiindcă numai atunci vom avea adevărata tărie sufletească să păşim în viaţă încrezători în faptele noastre, şi oricât de aprig ne va fi destinul, ne rămâne o fereastră de lumină de unde ne vine fericirea că suntem oameni înţelepţi.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor