palme

[sorin despoT]

obiectele inspiră cu fiecare apropiere
moleculele nerăbdătoare ale palmei tale
înainte să atingă ușor balustrada
o mîngîiere metalică la dispoziția mea
în fiecare zi a ta coborînd la metrou

obiectele expiră cu fiecare îndepărtare
particule isterice într-un joc teritorial
lumea înoată în dezlipiri și răsturnări
ultimul punct de reper ar putea să fie
urma aburită a palmei tale pe balustrada cromată

te invit să mă însoțești în contemplarea
gîndului că odată cu palma ta odată cu
palmele noastre ne evaporăm toți plutim
ne împrăștiem pînă cînd gurile de metrou
colorează cerul bucureștean în verde

obiectele respiră oameni

[sorin despoT]

domnule grigoriu, deși tind să vă dau pe deplin dreptate în ceea ce privește „isteria”, permiteți-mi rogu-vă să vă împărtășesc motivul utilizării cuvîntului „isterice” pentru a reprezenta jocul particulelor în dispersie brutală, haotică... imaginați-vă perspectiva unui ventilator puternic într-o cameră sigilată timp de un secol. obiectele respiră particule. oameni. puzderia aceia fantastică nu mi-a fost suficient să o numesc haos. am ales să o numesc isterie. particule isterice. fiecare dintre ele, o femeie în bucătăria strîmtă a unui parastas cu milioane de invitați. poate că de-acolo isteria. o slăbiciune. o ghicitoare a realităților noastre. vă întreb: să lăsăm posteritatea să ne vadă ca pe oamenii slabi dar onești ce sîntem sau să le cosmetizăm un picuț viitorul cu formulări drepte precum „particule haotice”, să zicem? e o întrebare cumva deontologică. sper ca veți îngădui să mă ajutați în rezolvarea acestei dileme. :)

[Florin GRIGORIU]

Poemul are curgere firească. Un singur cuvânt mi-se pare nelalocul lui *isterice*, nefiind susținut de text. Nu este un obiect literar obositor, trei strofe fiind suficiente pentru transmiterea emoției și a concluziei-ghilotină, versul 16. Este și un poem de dragoste pentru București, în momentul când tot mai mulți sunt cei care-l reneagă sau îl înjură, deși sunt sau au fost trăitori aici, evaporați și respirați întru el. Ce este mai trist este că nu numai locul acesta, de pe malul Dâmboviței, suferă această expirare isterică. Și totuși iubirea dă speranță. Poemul este, totodată, trist. Vine iarba și va acoperi totul, va liniști toată agitația, dezlipirile, răsturnările. Rămâne doar iubirea, aburul unei palme pe-o balustradă cromată, atât ca va fi și-această balustradă, atât cât va avea sens ca obiect, apoi va deveni iarbă, aer, vânt, pământ. Florin Grigoriu.

[sorin despoT]

multumesc frumos. e un sfat pe care il voi urma. nu ma supara observatiile dumneavostra. pentru astfel de note postez pe internet. grabesc procesul de „dospire”. :)

[VOICAN MARIN]

Dragul meu poet, nu e rău, ai adus ceva inedit, când fiecare dintre noi simte nostalgia atingerii obiectului pe care nişte palme (care-l mângâiau cu ceva timp în urmă) au alunecat pe acel inox fără viaţă, dar mai păstrează amintirea şi parfumul mîinilor tandre.
Am ceva să-ţi spun şi sper că nu te vei supăra: mai reia această poezie (tema e de efect) munceşte serios, dă-i cursivitate, las-o să se reverse ca o boare de vânt miresmat, fă ca versul să păstreze, nu zic rima care lipseşte, dar armonia, metrica ce se impune, şi vei reuşi să creezi ceva inedit. Atenţie! Nu tot ce se dospeşte poate să şi crească, dar coca bătută până ies băşici, la final va ieşi din ea un cozonac pufos, fraged şi gustos. Nu ştiu nici ce faci, nici cu ce te ocupi, dar văd că ai material de prelucrat şi intenţii nobile , pe care dacă le strunjeşti cu atemnţie, le finisezi cu migală, vor ieşi bijuterii. Nu te grăbi să publici până nu eşti convins că ai dat tot ce ai mai bun în tine.
Îţi doresc succes, şi aş fi bucuros dacă peste ceva vreme m-ai surprinde cu un poem extraordinar.
HRISTOS A ÎNVIAT!

[sorin despoT]

:) toți gîfîim din cînd în cînd...