Paltonul lui Nino, poetului George Almosnino

                                         

  PALTONUL LUI NINO                            

        Poetului George Almosnino

 

                   Frig. Atat de frig ca am fi intrat oriunde, numai sa ne mai incalzim putin. Era intredeschisa poarta mare a muzeului. Traversam curtea plina de mormane de zapada. In muzeu, caldura din sali ne cuprindea si  ne simteam atat de bine. Era liniste. Parea sa  nu fi trecut nimeni pe acolo de ceva vreme. Tavanul inalt, peretii incarcati, covoare groase, usor roase de timp.

Treceam dintr-o incapare in alta cautand parca nici eu nu stiu ce. Ferestrele  imbracate in draperii grele, de un rosu inchis, stranse cu canafi aurii. Dincolo, forfota strazii, oamenii mergeau grabiti, fiecare la treburile lor. Un caine zgribulit isi facuse culcus pe un capac de canalizare.

Tiberiu era inaintea mea cu cativa pasi. Asa mergeam si  pe cararile de munte, cand potecile se deschideau spre lumi noi pentru mine. Privea calm fiecare tablou in parte. Inca aveam mainile inghetate, frigul nu se descotorosise de mine, statea agatat ca o scama pe o haina veche. Paseam usor, parca sa  nu deranjez. Din cand in cand, trecea cate o femeie. Toate purtau halate albe. Habar n-aveam daca erau angajate la muzeu, sau asistente medicale. De fiecare data era alta…Cine stie.  Imi venea sa o intreb cum o cheama. Sau de ce duce pe tava de argint un pahar cu gura in jos. Zambeam in sinea mea, numai cu fantomele nu vorbisem !!!

         Inca o usa deschisa, alta incapere plina de tablouri. In mijloc, trona un birou impresionant stil Ludovic al XV-lea. Pe un colt,o lampa veche. Cu abajurul verde. De ce verde? La birou, cu un zambet larg pe fata astepta Nino.Avea capul descoperit, barba incaruntita, privirea senina, bucuroasa as zice, imbracat intr-un palton lung, maro cu guler de blana scurta. Pe birou, isi asezase manusile, tot maro, terminate si ele la incheieturi cu blana. Tiberiu se duce direct la el. Se privesc, pare ca abia se despartisera. Nu erau surprinsi sa se reintalneasca. Se saluta  ca footbolistii  pe stadion, lovinu-si palmele, parca-si ureaza “give my five”.Eram in fata unui tablou ? Cautam in coltul de jos in dreapta numele autorului. Nu stiu ce vedeam: doi barbati maturi, tata si fiu apropiati acum printr-o intelegere tacita. Semanau frapant. Statura, o usoara incruntare a fruntii lor, nasul coroiat…Si-au strans mainile. Nu puteam distinge mana unuia de mana celuilalt. Si ele erau identice: degete lungi, incheieturi subtiri, aratatorul si cel mijlociu ingalbenite de tutun. Cum era posibil  ca doi oameni sa aiba aceleasi maini? Il priveam pe Nino. Vroiam sa ii spun ceva. Cuvintele nu-mi ies din gura. Pe neasteptate, Tiberiu se intoarce cu spatele si pleaca sa priveasca tablourile. Am ramas  in fata lui Nino, nu atat nedumerita, cat mai degraba rusinata. Imi venea sa ma napustesc asupra lui sis a-l imbratisez, crezand ca acolo gasesc toata siguranta lumii…Din doi pasi il ajung din urma pe Tiberiu. Il intreb in soapta de ce nu  ma prezinta. Ma priveste – aceeasi exasperati ca atunci pe coama Baiului, cand spunea “hai , nu vii odata ?”-  imi raspunde  sa ma port cum simt: “Du-te draga la el, ce ma intrebi pe mine?!”si trece la un alt tablou. Imi iau inima in dinti, si fie ce-o fi. Nino e in picioare acum, dar nu schiteaza nici un gest, zambeste larg si atat. Nu ma cheama, nu ma incurajeaza. Ma opresc la jumatatea drumului. Zambesc si eu. Era de ajuns. Stia tot ce trebuia stiut.

Ma intorc la Tiberiu, il iau de mana. A cui mana o strangeam?

           Priveam amandoi acelasi tablou. El se uita cu atentie. Intorc inca o data privirea spre sala cea mare. Biroul gol. Nino nu mai era. Plecase cu tot cu paltonul si manusile maro, cu femeile in halate albe. Sa fi vazut numai eu tabloul asta? Si de ce zambea acum Tiberiu?

In tablou imaginea unui cartier vechi, muncitoresc, cativa copii la sanius. Un om de zapada facut cam naiv cu o tigaie pe cap si un nas stramb dintr-un morcov din camara bunicii. In prim plan baietelul parca semana cu Tiberiu copil. Sau cu Nino ? Era si o fetita acolo, cu doua codite lungi negre. Se plangea de frig. Copilul o privea mirat. Isi scoase haina si i-o puse ei, sa-i tina de cald. Haina veche militareasca, nu se incheia la ultima gaica…” l-am dat Norei, intr-o primavara, de martisor, bumbul  ala de alama, legat cu un fir tricolor”, spune Tiberiu. De unde sa fi gasit la cazarma un snur rosu cu alb?

            Ies din tablou si mai privesc odata biroul, lampa  verde, ca fotoliul lui Nino din sufragerie. E tot acolo…

            M-am trezit brusc, e ora 8, trebuie sa plec la servici.

 

8 ianuarie 2015

Angela Baciu

(foto: internet)

Vizualizări: 191

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor