Panait Istrati într-un mormânt vandalizat

Pe 16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul și gazetarul Panait Istrati a părăsit această lume, care i-a oferit de-a lungul vieții atât bucurii, dar și tristeți care i-au marcat existența lui de om și persoană creatoare.
Sunt mulți care știu despre aplecarea mea asupra textelor literare și publicistice ale lui Panait Istrati. Recunosc că am intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002, momentul „întâlnirii” mele cu cel care avea să devină apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozități nefructificată, din păcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câțiva ani mai târziu, această curiozitate a prins, totuși, rădăcini. Profesorul meu din facultate, Arie Grunberg Matache, căruia îi port un deosebit respect, a fost cel care m-a îndemnat să îmi fac curaj pentru a-l căuta, descoperi și înțelege pe scriitorul brăilean. Dând curs îndemnului, cu o ușoară teamă am început să caut peste tot, să descopăr, să pătrund în universul gândirii lui, un univers atât de natural și profund, sincer și tulburător. În scurt timp am simțit nevoia de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conștiința mea. Astfel că, iată, după mai bine de 10 ani, încă mă hrănesc cu ceea ce a reușit să (ne) lase ca hrană spirituală, atât de proaspătă, atât de vie. Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile gândurilor lui scrise cu atâta amărăciune, revoltă și cu sete de adevăr și dreptate: „Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere” (Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, 1990, pag.31).
Cu trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din Franța al Chirei Chiralina de pe schelele muncitorești, unde lucra pentru o recompensă de 32 de franci și 50 de centime. Am fost la el în semn de respect și prețuire. Pentru că modelele reale, care au trasat cândva cărări, nu trebuie și nu pot fi uitate. Sunt personalități care au schițat alei pentru pașii celor dornici să le păstreze și să le dezvolte. Din păcate, toate aceste cărări și poteci sunt bătute mărunt sau în grabă de oameni mânați de interese individuale minore, lipsite de substanță, dar și de interese majore ale anumitor grupuri politice, angajate în fața străinătății să dizolve ceea ce a mai rămas de preț acestei societăți românești: identitatea ei culturală și istorică.
Trist este că sunt personalități care nu își pot găsi liniștea nici în mormânt. Una dintre acestea este și Panait Istrati. Nu a fost de ajuns că acesta a fost pus la zid și pe nedrept executat moral, atât în fața societății culturale din România, cât și din străinătate. Nu au fost suficiente defăimările și amenințările cu moartea! Iată că și acum, după 80 de ani de absență fizică a celui care „a pus în acord cuvintele cu faptele sale” (Jacques-Henri Levesque în publicația Orbes, Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimțirea, indiferența, mitocănia și aroganța clasei politice și a celor puși în funcții publice sunt la fel de vii, caustice și tot mai vizibil împărțite în egală măsură omului simplu, dar și artistului, fie el decedat sau încă viu, „pipăibil cu mâna”.
Odată ajuns la locul odihnei trupești a scriitorului Istrati am observat cu stupoare, atins în același timp de îngrijorare și dezgust că mormântul a fost vandalizat. Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati: „În negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de îndreptare. Am crezut totdeauna că arta este în stare să schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate valorile numai ea cuprinde mai multă dragoste și nu ne înşală niciodată”. Despre ce vorbește preferatul meu aici? Despre artă? Despre lumină, valoare și dragoste, elemente care pot schimba fața urâtă a lumii? Îmi este teamă că pentru a putea schimba această față urâtă a lumii trebuie să existe toate acele aspecte enumerate mai sus. Consider că, privind în ansamblu toate societățile lumii, nu doar societatea românească, într-o proporție covârșitoare nu se mai lasă ghidate de lumină, dragostea este expusă în piețe publice, cronometrată, „fin analizată” și clasificată în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preț purtând titlul „Cel mai lung sărut al anului”. Despre valoare, credință, autenticitate și talent ce am mai putea spune? Ele încă există dar, din păcate recunoscute doar pe bancnotele fiecărei țări în parte. Ne bucurăm că încă îi mai ținem strânși între degete pe un Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din păcate, nu pentru a le citi viața și opera, ci pentru a negocia calitatea și cantitatea mocirlei și a gunoiului în care alegem cu bună știință să ne scăldăm.
Revenind la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripționat în piatră ar fi trebuit să existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind creaţii ale sculptoriței Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate aceste plăci, busturi și medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la lumină, nu m-ar mira dacă ar dispărea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coșbuc.
Nu îmi rămâne decât să mă întreb un lucru: am putea oare să refacem ceea ce se distruge, în condițiile în care nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce avem?
Despre evidențierea și promovarea tuturor acelora care au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecată în indiferență și uitare, consider că este nevoie de o implicare social-administrativă reală, concretă. Dar, pentru asta este necesară o resuscitare continuă a conștiinței din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenția de a trăi „ceva mai bun, mai omenesc”.

articol semnat de Gabriel Dragnea
http://gabriel-dragnea.blogspot.ro/2015/05/panait-istrati-intr-un-m...

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor