PARADA MODEI

EFEMER OMAGIU ADUS ETERNULUI FEMININ
(CLUBUL STUDENŢILOR)

O reuniune selectă, care împacă gestul monden, de salon aristocratic, cu reflexul cultural pur! 
De o parte – creatorii, risipitorii de frumuseţi (nedrept) efemere: Anda Dragomir, Ciprian Irimia, Dalia Matran, Laura Suciu, Margarita Dovgan, Rodica Radu, Nicoleta Cişmileanu, Mihaela Şiutacu. 
De cealaltă parte – risipitorii de aplauze. 
Între unii şi alţii – superbele manechine, cu trupuri subţiri, de trestii visătoare, rupte parcă din frescele bizantine ! 
Totul sub ploaia de raze artificiale a spoturilor şi în răpăitul energic al unor tobe africane, pentru ca susurul mătăsurilor şi miresmele indicibile să nu înfăşure, într-o prea delicată anvelopă, corpurile spectatorilor şi să le cufunde, lin şi ireversibil, în neant!

Creaţiile lansate cu această ocazie compun o “privelişte” exaltantă, pe alocuri “mirifică”, însă fără să destrame evidenţa naturală a formei umane. De altfel nici nu va fi fost cazul pentru că beneficiarele sunt persoane tinere, fete şi femei cu chipuri luminoase, pe care timpul nu şi-a lăsat încă stigmatul diform. La această vîrstă, singura, nobilă, diformitate este aceea a sarcinii . Un creator precum Ciprian Irimia, departe de a-şi propune s-o ascundă, îi subliniază, cu umor (un umor care asociază şocul propriu manierei „punk” unui ton aproape sfios), gingaşa augustă frumuseţe.

Lucrările prezentate de către cei opt creatori sînt cuprinse în colecţii, în cicluri reprezentative. Acestea se articulează întotdeauna în jurul unui concept: interioritate – exterioritate (Anda Dragomir), incluziune (Ciprian Irimia), pozitiv–negativ (Dalia Matran), cocon (Margarita Dovgan), acvatică (Rodica Radu), regăsire (Laura Suciu), armonii medievale (Mihaela Şiutacu), asimetrii (Nicoleta Cişmilean).
Autorii operează, precum vedem, nu doar cu mătăsuri vaporoase ci şi cu transparenţe interioare, cu metafore şi simboluri. Ei transpun, în fineţea materialului textil, finele broderii ale gîndului, sau, în asprimea lui, viziunile robuste, sintetice! Deviza lui Christian Dior – “haina este forma universală a poeziei” – este şi deviza lor.

Anda Dragomir cizelează poeme şi viziuni chiar şi atunci cînd abordează teme uzuale precum obiectul tip “sport”. Iat-o pe una din beneficiare, o lebădă pe ape! Verticala trupului îşi înalţă alura mîndră dinlăuntrul unor nimburi rotitoare, acţionate de fermoare magice şi dispuse larg şi echidistant pe trunchiul unui con aşezat pe talie şi care traduce inedit ideea tradiţională de fotă.
Forţa de impact se explică, la Anda Dragomir, prin calitatea formelor simple care integrează organic elementul de ingeniozitate tehnică şi care se probează atît la nivel global, cît şi în accesoriul minuscul. Spiritul critic distinge net între derizoriu şi semnificativ, dincolo de dimensiunea fizică. Un detaliu tehnic oarecare, un fermoar, mînuit atent, devine un element cheie al sistemului decorativ-simbolic, păstrîndu-şi, fireşte, şi funcţiunea de bază – aceea pentru care a fost creat (aşa cum piesele colecţiei rămîn, în strălucirea şi eleganţa lor, perfect funcţionale).
Colecţia este ţinută în purităţi de alb nupţial şi tonuri de gri. Culorile, folosite cu parcimonie, vizează efectul–surpriză. 

Dalia Matran procedează dihotomic. Viziunea ei polarizantă este rezultatul unui act voluntar, de radicală selecţie. Culoarea – absentă şi la Anda Dragomir, dar pe care încă o mai puteai descoperi, cu surprindere, în scăpărarea unor mici accente, sau (intui) în structura griurilor savante – nu face, momentan, obiectul interesului Daliei Matran. Tînăra artistă duce spiritul reductiv la limită, croind abrupt în alb şi negru, adică direct în „pozitivul” şi „negativul” lumii! Pojghia de lumină a visului în confruntare directă cu miezul de întuneric al lungilor nopţi! Efectul nu este însă de coliziune pentru că formele şi soluţiile compoziţionale nasc sub zodii mai blînde, ele atestă o anumită plăcere a nuanţării, vizibilă în inflexiunile şi insinuările liniei, în calitatea arcuirilor şi a proporţiilor. Apoi, obiectele (rochii, bluze etc.) sunt corelativul corpului feminin, formează (împreună) cu el o singură imagine graţioasă, un singur „tablou”, care se cere privit ca atare. Afirmaţia este valabilă, desigur, şi cu privire la culori: tenul arămiu, ochii căprui, pletele, buzele, bijuteriile colorează, prin jocul subtil al răsfrîngerilor, întregul „tablou” (exemplul se referă la un purtător ipotetic).

Rodica Radu fantazează dezinvolt pe tema apei. Ea îşi îmbracă „fetele” în clătinări de izvoare, după modelul bronzurilor acelora pe care le vedem răsărind, uneori, din miezul lichid al unor somptuoase havuzuri. Apa este evocată, metaforic, de rîurirea heraclitiană a drapajelor pe trupul feminin. Corespondenţa se face la nivelul entităţilor fluide, neavînd nimic forţat în ea. Asistînd la spectacol, simţi cum trupul delicvescent al femeii se topeşte, extatic, în valuri. Dar Rodica Radu speculează nu numai corespondenţele evocate de proteismul acvatic, ci şi expresivitatea unor posibile contraste. În una dintre lucrări, poate cea mai împlinită artistic, sigur cea mai împlinită, femeia, neapăsată de complexul identificării feminităţii cu mlădierile acvaticului, se încordează, devenind miezul stîncos al unei cascade, osatura ei inflexibilă. 

Mergînd pe Drumul Mătăsii înapoi, la origini, Margarita Dovgan dă peste coconul viermelui de mătase, care devine, printr-un salt revelator, prototipul spectaculoaselor carcase vestimentare elaborate de ea. Dincolo de sensul metaforic al lucrărilor sale interesantă este tehnica, integral manuală, care îi permite să obţină, prin aglomerarea dirijată a materialelor, volume bogat dantelate, ca nişte gigantice flori hiperboreene.

Laura Suciu construieşte un fel de blindaje din doc (în combinaţie şi cu alte materiale) inspirate de costumul de luptă medieval. Un fel de platoşe simbolice menite „să protejeze” planta umană de primejdiile care o împresoară. Costumele ei au un aer voit „retro”, dar nicidecum nostalgic, pentru că, privind în urmă, ea descoperă, în locul visatului tărîm paradisiac, insemnele unei lumi sfîşiate. Excepţie face piesa „Conexiuni”, un fel de scut electronic cu trimitere la universul informaţional contemporan. 

Asimetriile Nicoletei Cişmilean sunt entorse aduse poncifelor care operează curent în creaţia vestimentară. Înţelegerea lor nu atîrnă de cine ştie ce hermeneutică savantă, pentru că ele sunt ceea ce par. Limbajul lor este direct şi convingător: o tăietură oblică la poale şi o alta, de sens contrar, la nivelul taliei; un guler ca o aripă protectoare peste umărul stîng şi, în replică, un decupaj, în unghi ascuţit, practicat în clopotul rochiei, în partea opusă, etc. Un continuu balans al accentelor şi al nucleelor compoziţionale care imprimă siluetei o mişcare de dans sincopat.

„Serata” se încheie în „armoniile medievale” ale Mihaelei Şiutacu, tot mai divizate, tot mai stinse, ca o lentă evaporare de ecouri îndepărtate...Corabia cu artişti alunecă, lin, în noapte. Tot ce rămîne – o cupă de parfum şi un fluture melancolic pe chipul surîzător al lucidităţii...

Mihai PAMFIL

Vizualizări: 67

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor