În virtutea logicii capitalismului, lumea literară, oricât de vastă şi diversificată ne-ar părea, se reduce, de fapt, la doar două categorii: una a consumatorilor de text şi, desigur, aceea a producătorilor. Bineînţeles că există şi micile, inevitabilele excepţii menite să însufleţească acest peisaj monoton: consumatorii care, mânaţi de o pornire creativă irepresibilă, trec peste limita subînţeleasă ce desparte cele două grupuri, dorind să producă ei înşişi literatură. Dar, din păcate, nu toţi aceşti cutezători rezistă exigenţelor lumii producătorilor de text, în care, pentru o clipă sau două, au păşit cu încredere. Însă am greşi cu siguranţă dacă ne-am închipui că onorabilii literaţi, cumva stingheriţi de prezenţa inoportună a vreunui consumator răzleţit, ar purcede numaidecât la reprimarea grabnică a acestui „călător“ imprudent, căci, dimpotrivă, dinamica este cu totul alta. Consumatorii înşişi îi vor nega confratelui lor calitatea de producător, revendicată cu atâta inconştienţă. Ei sunt cei care vor sesiza anormalul mutaţiei; şi nu din ranchiună sau invidie faţă de strălucirea sub care unul din tagma lor s-a strecurat nepoftit, ci din pricina prestaţiei deficitare, nesatisfăcătoare pe care un astfel de „neiniţiat“ le-o oferă. Aşadar, pragul care desparte cele două lumi s-ar putea să nu fie doar o simplă cutumă, o convenţie, ci, mai degrabă, o limită naturală sesizabilă: consumatorul nu posedă cunoaşterea ori calităţile necesare pentru a fi un bun producător de text. Dar ne vom întreba, desigur: Îi conferă oare aceste lipsuri un atât de înjositor statut? Nicidecum. Ba, dimpotrivă, tocmai consumatorul este acela chemat să judece, să evalueze şi, dacă este cazul, să aprecieze munca producătorului de text, care, neobosit, clădeşte – cercetează, scrie şi se edifică pentru a-i oferi astfel cititorului o experienţă semnificativă, o lucrare valoroasă. Şi este atât de frumos să fii consumator! Câtă putere are consumatorul – şi toată a dobândit-o fără niciun efort (!); aceasta asemănându-se, poate, cu acel drept de nobilă descendenţă pe care îl deţine orice fericit nou-născut al unei familii privilegiate. Cât de uşor şi cu câtă nobleţe poate consumatorul să spună: „Nu! Nepăsător, el zdrobeşte într-o clipă un întreg edificiu – o lucrare literară alcătuită cu greu, în ani nesfârşiţi de trudă. Iar producătorul, istovit şi refuzat cu atâta cruzime, trebuie, negreşit, să se supună. Pentru că, de fapt, producătorul de text – scriitorul – este acela care speră şi aşteaptă răbdător să câştige favoarea consumatorului – cititorul. Iar în această aşteptare şi incertitudine îşi petrece, uneori, întreaga existenţă, la sfârşitul căreia poate să nu ştie, să nu afle dacă a fost un producător autentic ori un consumator rătăcit.

Dacă acceptăm ipoteza că cititul reprezintă o delectare a intelectului nu cu mult diferită faţă de aceea a simţurilor, atunci devine într-adevăr bizară împrejurarea în care obiectul acestei delectări sau, mai bine spus, referentul, conţinutul lecturii – al textului – îl constituie obscenităţile, crimele, atrocităţile ori alte asemenea lucruri sinistre, sângeroase şi dezgustătoare ce poartă amprenta infamului. Pe de altă parte, în cazul delectării senzoriale, nu există nicidecum o astfel de posibilitate ca obiectul acesteia să posede anumite însuşiri contrare naturii simţurilor. De pildă, cu greu ne-am putea închipui vreodată un degustător de vinuri savurând aroma subtilă şi cu siguranţă exotică a urinei de rinocer. Într-o astfel de situaţie, simţurile înseşi s-ar revolta, aşadar, plăcerea nu ar fi nicidecum posibilă, ci individul în chestiune ar experimenta, mai degrabă, un profund dezgust, o senzaţie dintre cele mai respingătoare. Însă cu totul altfel se va desfăşura acest proces în cazul delectării intelectuale: „degustând“, citind, de exemplu, un text literar care prezintă în cele mai vii detalii scena sordidă şi înspăimântătoare a unei orgii sexuale, urmată – de ce nu? – de sfâşierea trupului partenerului şi chiar consumarea bucăţilor de carne însângerată, cititorul va reacţiona într-un mod cu totul neaşteptat: îmboldit de cea mai sinceră curiozitate, el va „devora“ întregul text şi, concentrându-se asupra acestor mici şi nevinovate „delicii intelectuale“, nu va avea nici măcar răgazul să se întrebe: De ce o asemenea lectură îmi oferă plăcere? Probabil că un astfel de fragment literar îl va fascina chiar mai mult decât unul dintre minunatele sonete ale lui William Shakespeare. Concluzionăm, aşadar, că delectarea intelectuală trebuie să fie de o natură cu totul diferită faţă de aceea a simţurilor, iar mecanismele sale ne rămân, deocamdată, necunoscute. Şi adâncind parcă acest mister, solemna sentinţă maioresciană zădărniceşte orice argumentaţie în favoarea moderaţiei, a bunului-simţ: „Morala este afară din chestie!“ Într-o „soţietate fără moral şi fără prinţipiuri“, demersul paradoxal al criticii literare şochează: este imoral în sensul artei să-i pretinzi vreo moralitate literaturii (Comediile d-lui Caragiale – septembrie, 1885). De fapt, ce exprimă un astfel de raţionament? Bunăoară, cum ar trebui cititorul să judece această chestiune de înaltă însemnătate?

Către sfârşitul secolului XIX, când criticii încă mai meditau asupra rosturilor moralei în literatură – gândindu-se: „O suprimăm cu totul sau nu?“ –, I. L. Caragiale îşi scria, dezavuat, textele. Totuşi, de ce „dezavuat“, repudiat de către lumea „cuminte”? Tocmai pentru că marele dramaturg a fost considerat pe atunci un autor imoral. Caragiale, imoral? Trăind în mijlocul unei societăţi corupte, el era singurul care avea curajul să demaşte imoralitatea manifestă. Şi, raportându-ne la o astfel de perspectivă, cât de bizară devine încercarea lui Titu Maiorescu de a-l justifica pe I. L. Caragiale, demonstrând că acestuia nici nu i se putea pretinde să fie moral (!) – în literatură, fireşte. Dar satira însăşi, ca procedeu literar, presupune tocmai o critică a viciilor, aspectelor negative, a tarelor societăţii! Este suficient să depăşim această nefericită confuzie pentru a înţelege, în cele din urmă, cât de ridicole şi neîntemeiate au fost obiecţiile detractorilor lui Caragiale, care îl acuzau de imoralitate, deoarece el persifla aceste defecte condamnabile. Oare, în opinia unor astfel de indivizi, ar fi fost mai eficient ca răul să fie ascuns, ignorat? Bunăoară, cum poate deveni satira inoportună, inadecvată atâta vreme cât ea are totuşi un efect constructiv? Nu ne rămâne decât să ne închipuim în ce lume răsturnată trebuie să fi trăit marele dramaturg dacă artei sale i se aduceau asemenea reproşuri absurde şi contradictorii. Contemporanii săi îl marginalizau, deoarece el le spunea adevărul! Ne vom întreba, desigur: Cum ar putea vreodată adevărul să fie imoral? Iată că acest lucru a fost totuşi posibil; detractorii lui Caragiale îl afirmau cu hotărâre: „Adevărul este imoral în cel mai înalt grad! Prin urmare, el trebuie ascuns, tăinuit, trecut sub tăcere dacă dorim să ne păstrăm o minimă moralitate!“

Dar, în acest sens, nu se justifică, într-o oarecare măsură, teza maioresciană care condamnă moralitatea – însă, atenţie (!): falsa moralitate a literaturii? Atunci când morala se reduce la simpla convenţie, devenind o mască înşelătoare ce ascunde privirilor indiscrete chipul hâd al unei societăţi decăzute, afirmaţia: „Moralitatea literaturii este o contramorală“ dobândeşte caracterul de adevăr. Aşadar, strict din acest punct de vedere, I. L. Caragiale poate şi trebuie să fie cât mai imoral. Iar imoralitatea sa va fi edificatoare!

Totodată, trebuie subliniată diferenţa dintre o „imoralitate” de tip caragialian şi aceea a scriitorilor moderni controversaţi, care sunt imorali în sensul propriu al termenului – ei ne înfăţişează tenebrele şi diformităţile universului uman în absenţa oricărui sistem etic, limitându-se la o expunere descriptivă, fără pretenţia unei raţiuni superioare care să reflecte, aşa cum ar fi necesar, şi caracterul deviant, anormal, propriu acestor fenomene. Un atare demers reprezintă, am putea spune, o capitulare a raţiunii în faţa halucinantului abis al ororilor – tărâm fascinant, în care scriitorul inconştient îl poartă cu sine şi pe cititor, coborându-l. Însă I. L. Caragiale niciodată nu a fost atras către o astfel de eroare: aflat în faţa viciului şi nimicniciei – în faţa abisului –, el a rămas lucid, iar tocmai această luciditate constituie fundamentul criticii sale sociale; o critică socială „extremă“, avea să precizeze Garabet Ibrăileanu, situând-o în aceeaşi categorie cu cea eminesciană.

Dar pentru cititorul zilelor noastre – consumatorul de text –, eliberat cu greu din cătuşele moralei, luciditatea şi raţiunea au devenit un obstacol în calea plăcerii. Un ultim prag, dincolo de care nu mai rămâne nimic în afara unei nesfârşite şi netulburate delectări a intelectului. Iar aceasta ar părea să fie imaginea sublimă a unui paradis al „deliciilor“ literare, spre care cititorul lacom şi răsfăţat păşeşte la fel de surâzător precum copilul atras de vitrina îmbietoare a unei cofetării. Oare ce va mai „degusta“ astăzi? Oferta este atât de apetisantă!

Dacă acest copil-cititor va atinge vreodată o aşa-zisă maturitate spirituală, pe care, în treacăt fie spus, nu o caută şi nici nu o doreşte, nu vom putea şti niciodată. În definitiv, minoratul intelectual este atât de plăcut!

Nu te întrista, cititorule: producătorii de text gândesc pentru tine.

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Decembrie 16, 2010 la 6:37pm
Da, Anton, ai dreptate şi aici; frumos comentariu. Nu ştiu însă cum aţi ajuns, tu şi Dumitru, în faţa acestui text foarte vechi - are deja câteva săptămâni bune de când a fost postat. Nu mă aşteptam să îl mai citească cineva după atâta vreme. Desigur, ar trebui să notez ceva şi despre Caion. Poate că ar fi de folos o scurtă actualizare.
Vă mulţumesc pentru lectură. Sărbători Fericite!
Comentariu publicat de dumitru pe Decembrie 13, 2010 la 11:29am

interesant

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor