ULTIMA SPOVEDANIE                               

                                                                       „Apoi s-a lăsat liniştea”.

 

          Toată noaptea a bătut un vânt sălbatic, mişcând fără milă pomii din grădină. Ramurile corcoduşului care erau plecate peste perdeaua casei răpăiau îngrozitor, că Andrei n-a mai închis un ochi de pe la ora unu noaptea, când s-a trezit buimac, neştiind ce se-ntâmplă afară. Frica i-a pătruns în suflet. Se gândea ca nu cumva furtuna să-i zmulgă acoperişul de la fânărie şi să-i rămână vitele muritoare de foame în toiul iernii.   Abia într-un târziu, când s-a mai liniştit, şi-a dat seama că vremea a devenit potrivnică chiar de ziua sfântului Dumitru, când dimineaţă trebuia să meargă la biserică să-i aprindă lumânări lui neica Mitru ăl bătrân, care-l crescuse ca pe propiul lui copil. Rămăsese orfan de la vârsta de trei anişori, când taică-său Nicolae Apostol, fratele mai mic al lui Mitru, căzuse la datorie în apropierea Mărăşeştilor. Niciunul din cei care au fost alături de Nicolae, când se dădeau ultimile lupte cu nemţii în 1918, nu şi-au adus aminte în ce loc şi alături de cine a fost îngropat.  Anica i-a făcut toate rânduielile creştineşti. În mormântul, unde trebuia să se odihnească Nicolae, a îngropat un cosciug de scândură de stejar, în care a aşezat costumul de haine cu care fusese îmbrăcat la nuntă, înştiinţarea venită din partea regimentului patru Ploieşti şi fotografia lui cu ea (pe care o făcuseră la bâlciul de sfântul Ilie, cu un an în urmă), peste care preotul Ilie Rădulescu a lăsat să cadă o pânză neagră, simbol al doliului ce-l va purta în suflet toată viaţa, soţia şi copilul Andrei. Soarta nemiloasă făcuse ca, imediat după ce se cununaseră în sfânta biserică, Nicolae să fie  mobilizat în săptămâna viitoare, şi dus pe front în linia întâia.

-               Opreşte-te, nebuno!... Vrei să mă sperii? A-nceput să-şi maseze zona din partea stângă unde-i zvâcnea inima, dar când trecea cu degetele peste golul din capul pieptului, se oprea. Îi era frică să apese, fiindcă-i spusese lui cineva: ”Dacă te loveşti din întâmplare în furca pieptului, poţi să leşini, sau în cazul că eşti mai slab de îngeri..., ai nefericita ocazie să nu te mai scoli”. Tot plimbându-şi mâna pe sub cămaşa umedă, s-a pomenit   că-n vârful degetelor simte o gheară duşmănoasă care încearcă să-i zmulgă carnea din piept. „Nenorocita!... vrea să-mi scoată sufletul din mine, înainte de vreme. Doamne, fii milostiv cu mine!”  Gura i s-a deschis neputincioasă, iar aerul nu mai pătrundea în plămâni şi, în următorea secundă, corlata s-a lăsat într-o parte, se apropia de el să-l strivească, că abia a reuşit  să-şi pună o mână peste frunte ca să se apere, dar şi-a revenit instantaneu. „Afurisita de ea!... nu are de gând să mă lase? S-a pus pe capul meu. Ce şi-o fi zis ştrengăriţa?...”  Parcă o aud  strigând: „Pe el că    l-am răpus. Acum e-al meu. Nu mai scapă!” A mai avut puterea să glumească căci, în timpul zilei, dacă-l apucau înţepăturile, la fel îi zicea primului întâlnit, cu aceleaşi vorbe de şagă, fără să-şi piardă cumpătul. – „Vericule, se ţine scai de mine coana Vilma, dar o păcălesc mereu. Când ajung în răscruce, lângă podul Peşenii, mă uit spre cimitir, fac o jumătate de pas spre „Doamne, ia-l!...” iar ea crede că acolo mă duc, ha-ha!... dar o cotesc la stânga şi intru în cârciumă la Floreasca, şi mă dreg cu-un trăscău. Brezaia nu se mai apropie de mine, că vezi Doamne... nu suportă nici tutunul, nici ţuica; dar cum se face că tot pe ăştia zglobii îi adună de prin şanţuri? Am făcut pariu cu ea că nu mă prinde cu una cu două...” şi tuşea de-i ieşeau ochii din cap, ca să adauge râzând. „O auzi cum sună a colivă?” Şi se bătea cu palma în piept. „Nu vrea să se deprindă din capul pieptului... nici de-a dracului ce e. Îi place să cânte precum cocoşeii toamna”. Sătenii se obişnuiseră cu glumele pe care Andrei le făcea pe seama morţii, şi-i ziceau să-l încurajeze.

-               Ţin-te tare nea Andrei! Fugi mereu din calea ei.

-               Aşa fac, dacă tu vrei, şi se ducea agale să-şi ia medicamentul tămăduitor, de junghiuri şi tuse, de la ţaţa Măriţa Floreaca (crâşmăriţa zvăpăiată, c-a-nşelat comuna toată, încărcând nota de plată), cum i se dusese vestea peste nouă sate.  Altădată, când ieşea în prispa casei îşi striga cîinele, singurul prieten care-i mai rămăsese credincios, devenea patetic.

-               Murgea, Murgea... vino la tata. Câinele urca scara şi, apropiindu-se de el, începea să-i lingă mâna. Rămâneai fără mine, haiducule... şi-l mângâia pe cap, lundu-l de sub guşă ca pe un copil drag. Bunul său tovarăş, simţind că-i adorat, se ridica în picioare, lătra scurt, ca în secunda următoare să sară treptele scării în fugă. Se repezea la poartă, unde văzuse o coţofană că se aşezase chiar în potecă. Tărcata scotea din ciocul prevestitor, negru mat, nişte sunete „caţ-caţ-caţ!..” de mai mare dragul, că i se adresa ca unei şcolăriţe.

-               Ce veste mi-aduci, fetiţă scumpă? „N-o fi azi, dar poate marţi îmi vine scrisoare sau mai ştii ce rudă ne calcă în casă?!...” gândea Andrei, când    a-ntrebat-o pe aripată. Coţofana  nu mai apucă  să-i răspundă, fiindcă Murgea, care voia s-o înhaţe, fiindcă-i călcase teritoriul, ajunsese lângă poartă şi scheuna nervos.

 

                      *       *       *

    O pocnitură destul de tare, urmată de explozia scâteiilor din resturile de buturugi, care ardeu molcom, l-a făcut să-şi zică: „Dacă-oi fi bolnav de inimă?” Bănuiala îi intrase în suflet mai demult. Cum se repetau aceleaşi sintome, de data asta, bănuiala se transformase în convingere. Uitase ce păţise cu ani în urmă, şi nici prin gând nu-i mai trecea că o să i se mai întâmple vreodată. Avusese dureri, dar parcă nu-l înfricoşeaseră atâta... Ce i se întâmpla de atâta amar de timp, credea că se datorează unei veri capricioase, cu temperaturi sufocante şi ploi în averse urmate de căderi de grindină. Nu odată a fost prins în câmp şi udat până la piele, ba au fost câteva zile când a tremurat ca-n plină iarnă. Stratul de piatră colţuroasă, destul de gros, care se formase în câteva minute, când norii cerului îşi lăsaeră urgia peste ogoarele oamenilor, făcând una cu pământul legumele, viile şi zdrenţuind porumbul... de nu mai rămăsese nimic, îi ardea tălpile picioarelor învineţite. Când mergea, avea impresia că apasă pe o pernă cu mii de ace, iar picioarele desculţe se transformau în saboţi de lemn pe care-i târa după el cu mare greutate. Răceala  i se cuibărise în oase, că dârdâia ca piftia. Cam din vara aceea păcătoasă a-nceput totul, iar junghiurile dureroase s-au declanşat în toamnă, după câte-şi aduce aminte de  acel an blestemat. Într-o zi, cu puţin nori la orizont, se apucase să cioplească  rămăşiţele de iarbă care se vedeau pe sub prunii din coasta Piscului. Trebuia să fie curat terenul pentru a aduna, de pe jos, bruma de fructe rămase în urma grindinii căzute.  „Când am să le scutur, trebuie să nu se amestece ale prune cu buruienile...” şi pe frunte i se vedeau broboanele transpiraţiei care îi cădeau în ochi, picături pe care le sufla când îi ajungeau pe buza superioară, şi continua: „Dacă o vrea bunul Dumnezeu să fac o ţuică bună, când am s-o beau la iarnă, he-he!... are  să-mi ia cârceii din oase”. De-atunci, de când îşi făcea de lucru cu o săpiţă, a cărei lamă se tocise de cât o tot bătuse, că ajunsese ca un colţ de lună (de dimensiunea unei palme), a primit prima înţepătură mai seriosă în spate, sub omoplatul umărului drept, de i-a luat respiraţia. A rămas nemişcat şi se uita în cer şi pământ, dar n-avea la cine să-i spună că-l doare. Soarele urcase cam de vreo zece stânjeni deasupra dealului din faţă, şi începuse să încălzească pământul ca-n luna lui cuptor. Nu se mai putea munci în câmp de pe la sfârşitul lui iunie: de când au înţărcat ploiile, zicea el. Recolta era compromisă. Porumbii se îngălbeniseră ca sânzâienele, şi aşteptau să fie tăiaţi, făcuţi snopi şi puşi în fânărie pentru vite. Bruma de grâu ce se făcuse, nu le ajungea bieţilor oameni nici măcar pentru câteva luni. Norii se răsuceau cocoloaşe-cocoloaşe, ca nişte funii mari: când alburii, când negri ca balaurii, de ziceai că o să cadă ploaia cu găleata, dar cum veneau, aşa se şi topeau... odată cu speranţa ţăranului care şi-o pierduse în rugăciuni la Cel de Sus, ca să se milostivească odată şi să ude pământulnul aprins de atâta secetă. Numai în zori, câţiva nori, rătăciţi pe marea albastră a cerului, mai lăcrimau stropi de apă vie, care mai ţineau pomii să fie verzi. Uscăciunea cuprinsese întreaga zonă din podişul Olteţului, de ajunseseră crăpăturile în scoarţa pământului de băgai ciomagul de cinci palme, şi tot ar fi mai mers în jos, dacă ar fi fost drepte. Cum se uita el în zarea largă printre frunzele rare ale prunilor, care nu se mişcau măcar câţiva milimetri, fiindcă vântul adormise şi el odată cu ploaia, a fost izbit în dosul palmii de la mâna dreaptă, între degetul inelar şi mijociu, de un val dogoritor care pulsa ca o inimă agitată, ca apoi să se transforme într-un sloi de ghiaţă, că a scăpat coada sapei din mână din cuza unei dureri pe os. A băut apă din ulciorul care-l avea la umbra unui nuc prizărit în livada prunilor, apoi  a strigat cu glasul pierdut  la Florica, o vecină care trecuse pe lângă gardul casei, dar nu l-a auzit, ca-ntr-un târziu, târându-se  mai mult mort decât viu, înpleticindu-se  ca un om beat, şi cu un ultim efort a reuşit să se urce în prispa casei. S-a întins pe un pat de campanie pe care-l ţinea în pridvor ca să doarmă vara afară şi, cu greu şi-a pus o pernă sub ceafa care-i înlemnise, de nu mai putea mişca capul. După o oră şi-a revenit, dar o frică groaznică pusese stăpânire pe el, că nu îndrăznea să se ridice în capul oaselor. Văzând că nu se mai învârte pământul în jurul lui, iar lucrurile stăteau pe loc, şi amorţeala îi dispăruse, şi-a făcut curaj, rezimându-se cu pamele de pridvor, a privit în grădină, apoi strigat câinele.

-               Murgea!... Cîinele îl privea cu ochii înlăcrimaţi. Andrei ştia  că numai amărâtul ăsta de câine credincios îl înţelegea. Tocmai trecea prin dreptul porţii Costică Ciungu căruia, în loc să-i răspundă la bună ziua, începe să-i arunce vorbe de şagă.

-               Auzi vecine, coana Morticica îmi dă ocol, dar  eu i-am spus că a venit cam devreme. I-am spus să mai aştepte până-mi închei socotelile, ha-ha!... Păi cu mine şi-a găsit ea, parşiva, să mă încerce? S-a lins pe bot. Cu mine nu-i ţine, vericule!...Ce s-o fi grăbind, că nici n-apucai să fac ţuica de prune?!... O cinsteam, doar mă ştii că nu sunt aşa zgârcit. Costică a zâmbit, prefăcându-se că l-aprobă, dar şi-a văzut de drum; nu avea chef de vorbă. Junghiurile pe care le simţea Andrei că-i mănâncă zilişoarele, care nu erau de ieri de azi, l-au făcut să le considere ca ceva obişnuit. Atunci când îl  sâcâie, îşi  zice-n sinea sa: „Iar le viniră dracii, n-am decât să aştept până mă lasă...” şi, istovit de frisoanele durerii, se aşeza unde putea ca să-şi tragă răsuflarea. Nu mai era chip să facă vreo mişcare, amorţeala punea stăpânire pe el, şi devenea ca un om paralizat pentru câteva zeci de minute.

                              *    *    *

     După cum aţi luat la cunoştinţă, Andrei trecuse demult de anii tinereţii, iar singurătatea şi nevoile îi ruinaseră sănătatea. A mers la ogeac, a găsit pe corlată cutia de chibrituri, a prins-o cu  mare greutate între degetele-i noduroase, fiindcă mâinile nu-l ascultau: îi tremurau aşa de tare, că a scăpat multe beţe pe jos până când a reuşit să aprindă lampa de pe poliţa din dreptul ferestrei. Pe vatră se mai vedeau câţiva tăciuni care se încăpâţânaseră să ardă ultimile cioturi din nişte buturugi de salcâm rămase sub pirostriile, pe care era aşezat ceaunul de tuci, în care-şi făcuse o amărâtă de mămăligă, şi mâncase de seară... cu un codru de brânză şi o ceapă spartă într-un ştergar cam izinit. De când îi murise muierea, nu mai reuşise să aibă o cămaşe curată pe el, iar felul în care se hrănea, o făcea mai mult să nu moară cu zile, nicidecum că ar fi asimţit senzaţia de foame. Lângă icoana sfântului Dumitru, căci avea şi praznicul în această zi, era o poză afumată în care recunoşteai cu greu pe tânărul ofiţer de jandarmi Andrei Apostol şi pe Leana lui Pandele poştaşul, pe care tot satul a crezut-o până şi după moarte ca pe o femeie credincioasă şi supusă bărbatului. Lui Andrei, probabil că-n aceste momente foarte grele pentru el, îi părea rău că Leana, prin bunătatea pe care i-o arătase, nu l-a lăsat să facă niciun lucru gospodăresc: gătit, spălat, scuturat, cusut şi alte mici îndeletniiciri pe care ar trebui să le aibă orice om, fiindcă acum îi vine foarte greu, la anii bătrâneţii, să se descurce de unul singur. Şi-a răsucit o ţigară din foile de tutun agăţate după sobă. A umezit cu limba foaia de ziar, a pus tutunul, l-a învelit cu atenţie, şi iar şi-a trecut ţigara printre buzele-i umflate şi, tuşind înfundat datorită nădufului care-i oprea respiraţia, s-a aplecat să ia un tăciune ca să şi-o aprindă, apoi s-a aşezat pe un scăunel sub corlata coşului. Primele fumuri pe care le-a tras în piept, au avut darul să-i oprească tusea. Şi-a îndreptat privirea în direcţia rotocoalelor de fum cenuşiu care urcau destul de repede pe gaura coşului, prin care  cobora un lanţ cu zale din fier forjat, agăţat de-o bară pătrată din metal, pe care se vedeau şiruri de mânătărci, bureţi şi ciuperci puse la afumat. A luat vătraiul şi a-nceput să strângă cioturile unul peste altul, care  au început să scoată o puzderie de scânteii, auzuindu-se din când în când trosnituri răzleţe, ca dovadă că-n lemne se mai păstrau stropi de apă.  O bubuitură năpraznică  l-a făcut să tresară. Uşa exterioară, din tindă, fiind împinsă de vântul dezlănţuit, a lovit în tocul  ei cu atâta forţă, încât geamurile de la uşa interioară au zbârnâit... mai-mai să se spargă. Imediat   s-a lăsat o linişte de mormânt care devenise apăsătoare şi-i dădea senzaţia  lipsei de aer. A simţit o-nţepătură ca o arsură usturătoare trecându-i prin ceafă, urmată de-o  o transpiraţie rece. Imediat şi-a pus mâna în dreptul inimii care  bătea mai să-i spargă coastele deşirate, agăţate de stern ca nişte nuele de răchită din gardul grădinii. Dacă n-ar fi fost prinse de stern şi de şira spinării, te puteai aştepta să le vezi cum se desfac din moment în moment ca doagele unei bote de apă rămasă fără cercuri. Era atât de slăbit că-l putea lua vântul ca pe-o pală de fân. Din cauza oboselii l-a  cuprins toropeala, că  nu-şi mai putea să-şi  ţine capul drept.  Ochii abia mai vedeau prin ungherul ogeacului cufundat în bezna nopţii, iar pleoapele se deschideau din ce în ce mai greu. Scăpă ţigara dintre degete şi, deodată, prin întuneric, i se păru că Leana s-a desprins din perete şi a venit lângă el. Părea că se aşezase deasupra tăciunilor de pe vatră, chiar  în faţa lui. „Ia uită-te la drăcia dracului!... N-o fi arzând-o dogoarea tăciunilor?” Leana îl privea  cu ochii îneguraţi de tristeţe, fără să-i fie plini de lacrimi, cum îi avusese în ultima perioadă, până a pleca la cele veşnice, ca să-i audă vocea care-l întreabă cu sfiala pe care a avut-o tot timpul de când s-a întors din război: – „Omule, vii mâine la biserică?” Se mira în sinea lui: „Cum se face că-i aud glasul, iar ea nu deschide gura?!...” Fiorii reci ai spaimei i-au trecut pe şira spinării şi, chiar dacă a-ncrecat să-i vorbească, buzele i-au rămas împietrite, numai ochii i se dilataseră şi-i clipeau des, strivind între marginile pleoapelor o lacrimă caldă, care i-a căzut pe umărul obrazului.

 „Ce, ce spui?...” Prin ceaţa deasă, care-i împăienjenise ochii, o zărea pe Leana care se mlădia ca o nuia de alun pe deasupra jarului dogoritor, când şi-a ridicat puţin bărbia, mişcându-şi capul înainte, dar oricât încerca să-şi deschidă ochii, nu putea distinge faţa muierii cu care pătimise atâtea. Se străduia să îndepărteze pânza străvezie ce-i juca în lumina ochilor ca un mănunchi de raze irizate, din mijlocul

cărora se revărsau scântei jucăuşe, a căror strălucire deforma obiectele din jur, dar îi era imposibil: mâinile nu-l mai ascultau, înlemniseră şi nu putea să-şi şteargă nici sudoarea ce-i năclăise fruntea. Şi-a mişcat trupul înainte şi-napoi ca să se poată elibera din strânsoarea unor lanţuri nevăzute, când Leana a-ntis un braţ spre el şi, ridicându-l ca pe un fulg, l-a scos în curtea casei. Se mira în sinea lui: „Cum de-a reuşit Leana să mă scoată afară?!...”  Privind bolta cerului, pe care erau aprinse mii de stele, iar Luna plină avea faţa însângerată şi răspândea o lumină lăptoasă, aşa cum nu mai văzuse decât în lampa unui petromax când se dusese la nunta unui nepot, care se însurase la Vaideieni cu o ciobăniţă foarte bogată că, spre norocul lui, era şi frumoasă; văzu în spatele unei cortine imense anii pe care-i trăise. Oameni, lucruri şi multe din cele petrecute îi apăreau ca pe un ecran panoramic  de cinema. Se făcea că venea pe drumul vechi, care ducea prin spatele casei şi tăia-n două grădina din fundul curţii. Era îmbrăcat în haine de jandarm, şi se-torcea de pe front. Primise o permisie de trei zile. Regimentul lui se cartiruise în apropierea Oarbei  de Mureş, unde trebuia să fie prezent luni de dimineaţă la prima oră, când se făcea apelul. Era în toiul nopţii, iar vremea câinoasă, cum nu mai văzuse decât pe la Cotu Donului, cu un vânt năprasnic şi spic de ploaie rece, îi frigea obrajii de-i lăcrimau ochii; îi scosese sufletul din el, dar era bucuros că mai avea câţiva metri şi intra în curtea casei. „Ştiu că Sfânta Vineri m-a ajutat tot timpul...” şi, aducându-şi aminte ce-i spusese maică-sa: - „Andrei, te-am născut într-o Vinere cu noroc, iar rugămintea mea este: ori de câte ori treci pe lângă o biserică, să nu pregeţi, mamă, să intri să-i  aprinzi o lumânare Sfintei Născătoare de Dumnezeu... care te va apăra mereu” , s-a închinat înainte de-a deschide poarta.

-  Doamne, ajută!... „Poate e ultima oară când îi văd pe-ai mei. Ce dor îmi e de neica Mitru... Cum o mai arăta? Leana mea nici că are habar că peste câteva minute am să fiu lângă ea. Ce surprinsă o să fie când m-o vedea. Sărăcuţa!... cum s-o fi descurcat? Mai ales acum când nu sunt de niciunele, iar pârdalnicul ăsta de răzbel, nici că are să se mai termine... până nu ne-o lua viaţa la toţi.”   A tras cârligul de la poartă ca să nu facă zgomot, dar Vruţa, căţeluşa pe care o crescuse de când era un cocoloş alb ca zăpada, cu nişte ochişori de mărgele gălbioare, l-a auzit şi a alergat să-l întâmpine. A vrut să latre, dar Andrei a prins-o de botişor, iar ea, înţelegând dorinţa stăpânului,  s-a lăsat pe lăbuţele din faţă ca un copil acultător. Îl privea atentă, iar urechile pe care şi le mişca într-un tremur de nerăbdare, semn că dorea să se joace cu ea, le ridica din când în când de vârfuri. Nemairezistând să stea cu căpşorul pe lăbuţe, a sărit ca o minge în sus, făcând tumbe de bucurie în jurul lui, şi scotea câte-un scheunat discret,  ca un suspin de copil alintat de tăticul ei. Când Andrei i-a atins capul cu mâna, Vruţa, aşa cum ar face o slugă credincioasă, a-nceput să-i lingă umilă degetele umflate din cauza valizei de lemn, în care adusese şi el ce putuse: ceva de-ale gurii, câteva vechituri, şi  nu mare i-ar fi fost mirarea ca s-o vadă cum plânge... drăguţa de ea. Portiţa de la tindă era dechisă.

Vizualizări: 17

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor