Datorăm României de peste Prut oameni de cultură originali, liberi până la anarhism şi totuşi capabili de disciplina sau jertfa operei vaste: Haşdeu, Stere, Zamfir Arbore, Pan Halippa, Paul Goma, Iurie Colesnic (căruia îi salutăm al optulea volum din Basarabia necunoscută), Mihai Cimpoi şi destui alţii, deşi în istoriile literare vaste, scriitorii basarabeni, luptând mai mult pentru limbă, nu prea escaladează statutul de autor de dicţionar, aşa şi explicându-se, poate, de ce dacă tastezi pe motorul de căutare Humanitas vorba "Basarabia" nu găseşti decât Istoria lui Ion Nistor, îngrijită de Stelian Neagoe acum vreo douăzeci de ani.
Deosebirea dintre cărturarul basarabean şi specia bucureşteană ce se poate preta să-ţi calculeze, cu piele de iepure sau de vulpoi în spinare, cam cât ne-ar costa Unirea, sau un război economic cu Rusia, este că primul nu se mai teme de imperialistul rus sau bolşevic, deci nu se teme de nimeni, aşa că va merge cu adevărul lui până în pânzele albe, ca răzeşii sadovenieni. Iată de ce Chişinăul este lăţit cu parcuri cam cât tot Bucureştiul, la o populaţie de vreo trei ori mai mică: mândra capitală de pe Bâc ignoră ameninţarea că vor tăia prietenii cei uriaşi energia troleibuzelor. Las' că-i bine!
Aceşti profesionişti ai libertăţii, intelectualii basarabeni, au orgoliul naţional şi semeţia micii nobilimi cert româneşti a mazililor (v. online Mircea Rusnac: Organizarea Basarabiei - Răzeşii şi mazilii), aşa că nu era de aşteptat ca Paul Goma, nemembru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, să-şi cerşească de la scriitorii şi politicienii în putere fireasca reprimire în Uniune şi în RO, cu restituirea drepturilor materiale, morale furate sub bolşevism. Nu a făcut-o în 2006 când cu admiterea în Comisia Tismăneanu de condamnare solemnă a comunismului, iar în aprilie 1994 i-a contestat într-o memorabilă scrisoare lui Iliescu şi regimului acestuia chiar calitatea juridică şi morală de a anula condamnarea sa din 1957, cu toate că ce tipărise în acei ani prielnici editurilor nu-i va aduce venituri în 1995 nici cât să-şi poată cumpăra un calculator, ba chiar de 23 august, urâtă zi, va fi evacuat din locuinţă pentru neplata chiriei, trebuind a sta la hotel şi pe la prieteni până-n decembrie! (Spre deosebire de alţi opozanţi, reali sau închipuiţi, care îşi rostuiseră deja, cât de cât, familiile după înlocuirea lui Ceauşescu cu Iliescu. De! A nu pricepe că politica e arta compromisului, costă!)
Să nu uităm nici argumentul că anul 1989 l-a găsit pe intransigentul Paul Goma în conflict cu însăşi Europa Liberă, apropo de o "americanizare", instrumentată şi de la Bucureşti, vizând suprimarea celebrelor emisiuni semnate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Şi nimeni nu poate ignora "A doua disidenţă a lui Paul Goma", indubitabil mai importantă decât opoziţia la ceauşism, hărţuiala sa cu mai toată intelectualitatea activă civic şi politic, certând orice compromis vechi sau nou cu securitatea şi nomenclatura bolşevică, ruperea tuturor punţilor producându-se în februarie 1997, odată cu publicarea de către Dan Petrescu la Nemira a Jurnalului I-II-III, într-un moment în care nu puţini luptători ar fi visat să se aranjeze cu abia instalata nouă putere CDR! S-a configurat atunci, pe vecie, modelul de analiză politică românesc, est-etic, valabil şi astăzi, când am înţeles că a judeca popoarele e rasism, responsabile fiind doar grupurile: politicienii sunt educaţi de clasa intelectuală, deci nimic nu se mişcă fără complicitatea civică a acesteia!

Aşadar, nimeni să nu aştepte de la proscrisul Goma sugestii privind sărbătorirea sa la 75 de ani. Nici nu cunoaştem, dealtfel, să se fi organizat vreodată ceva pentru Doina Cornea, Dan Petrescu, László Tőkés, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv sau alţi păstrători ai demnităţii româneşti.
Iar chestiunea morală a Cetăţii Bucurescilor, poziţionarea Capitalei faţă de judecata Istoriei şi Literaturii, se tot agravează ca-n istoria Florenţei prin unele notaţii din Jurnalul actual, 2010, precum: "mă tem că nu mai apuc să-mi văd tipărite Scrìsuri 1" (e în librării!) sau, deloc mioritic, "cremaţia (...) şi presărarea cenuşei în valurile tulburoase ale Senei-apei-dulci"...
Fiindcă fără îndoială că, precum se asculta odinioară Teze şi antiteze la Paris, cititorul informat, fie profesionist fie vârstnic, mai frecventează pe furiş situl webistic paulgoma.free.fr, spre a se amuza sau dimpotrivă, cu ce a mai editat întâiul mare clasic român ce-şi are free mai toată Opera expusă publicului, oferind inclusiv spectacolul live al creşterii ei – particularitate postmodernistă de invidiat de către orice textualist.
Din acest Jurnal 2010, actualizat în 31 august, ştim acum că după ce România politică şi intelectuală nu a rezolvat problema recuperării celui mai neiubit dintre pământeni, uite că nici micul pospai de la Chişinău cu întoarcerea la baştină a scriitorului nu pare a urma programul de sărbătorire la 75 de ani propus generos de academicianul Mihai Cimpoi.

Astfel, toată românitatea se situează într-o poziţiune pitorească ce-mi aminteşte rânjetul involuntar ce te cuprinde la Basilica di Santa Croce apropo de etalarea de către fiorentini a regretului că le lipseşte tocmai celebrul lor Dante.
Pentru că steaua lui Paul Goma va creşte în întunericul românesc, pe măsură ce drumul compromisurilor noastre se tot afundă. Dreptatea mazilului singuratic se vede orbitor în mizeria materială, morală şi intelectuală, ceauşistă, a poporului nostru la anul 2010, explodează în confirmarea CNSAS a suspiciunilor Goma, percepute cândva, la 1990, ca nebuneşti, privind megaintelectuali turnători sau răsverificate cadre ale Free Europe agenţi bolşevici şi, mai cu seamă, o simţim noi cititorii în rodul derizoriu al marasmului, în Biafra spirituală a ultimilor 20 de ani, de nu prea ai ce listă de lecturi să-ţi storci de la contemporani, nici o sutime din pibul spiritual al României Regale Mari în tot atât de scurte două decenii.

Tot ce e rău, poate chiar controversatul derapaj, s-ar fi evitat dacă viaţa noastră intelectuală n-ar fi derapat ea însăşi, la colţul de cotitură din blestematul an 1998, care începe la 5 martie cu asasinarea mitului eminescian (prin celebra Dilemă 265) şi sfârşeşte la 2 decembrie, prin numărul 48 presupus aniversar 80 ani de la Marea Unire al României Literare, acolo unde e strecurat celebrul mesaj Adio, domnule Goma!, pare-se titlu re-scris postmodern după o despărţire Adio, Grobei! adresată de Dorin Tudoran prin 1991, în Revista 22, criticului virulent al exilului de atunci, Nicolae Breban.
E adevărat că din 1990 până la 1996 unii dintre intelectualii publici valorificaseră deja, în Occident sau în RO, capitalul de notorietate cucerit civic, proces de instituţionalizare desăvârşit la 1997 sub regimul Emil Constantinescu, şi că nu mai era nici o nevoie de acele marşuri şi mitinguri grandioase la care gloata, cât se practica Luminarea Poporului, nu adera totuşi decât sub lozinci de un radicalism Goma, dar rămâne suspect faptul că nimeni nu s-a gândit, la colţul de cotitură din 1998, că prin batjocorirea Poetului Naţional, cu efecte devastatoare pentru unionismul basarabean, şi prin interzicerea, doar pentru că era incomod, practic în toate publicaţiile Uniunii prin contagiune, a scriitorului Paul Goma, care era simbolul nostru al rezistenţei la bolşevism, vor conduce în scurtă vreme la prăbuşirea dramatică a statutului Cărturarului în societate, la subsalarizarea lui şi la însăşi dispariţia sa de pe micul ecran al conştiinţei publice.
De notat că nu exista în Textul său vreo suspiciune de antisemitism la 1998, iar ce scrie Paul Goma în Jurnal pe sărite la 10 martie 1984 (!), despre laşitatea politicienilor români în vara lui 1940 şi despre răzbunarea pe evrei nevinovaţi după trecerea antonesciană a Prutului anticipează vorbă cu vorbă ce vor scrie megaintelectualii demitizatori după 1997 despre istoria recentă a românilor!

Învăţând cele bune de la Moscova, încă înainte de anul de cotitură 1998 mai marii noştri trebuia să facă pentru Soljeniţîn al nostru ce au făcut ruşii pentru Goma al lor la Troiţe-Lîkovo, dovedind seriozitate profesională şi patriotism până şi la nivelul serviciilor secrete.
Dacă Paul Goma ar fi primit (şi acceptat) pe undeva pe la Snagov o dace modestă, cu grădiniţă pentru leuştean şi cu un coridor patriarhal ca la Mana lângă Orhei, atunci multe s-ar fi schimbat pe la noi!
În primul rând, ar fi crescut prestigiul scriitorilor în RO, Literatura ar fi redevenit funcţională, cetită de norod, concret televiziunile ar fi cerut şi părerea cărturarilor despre tâmpeniile zilnice, iar ierarhia valorilor ar fi fost ameliorată, pentru că în lupta sa pentru democratizarea României, Paul Goma a scris, a acumulat vrând-nevrând, şi un Text critic est-etic ce s-ar putea numi "O istorie interesantă a literaturii române din ţară şi din exil", consultarea sclipitoarei memorialistici-publicistici a exilatului fiind de mult o mai plăcută zăbavă decât răsfoirea monotonului instrument de lucru întocmit de universitari ca pentru uz intern.
În al doilea rând, s-ar fi remodelat geografia turistică concentraţionară. Pe lângă Memorialul de la Sighet, care păcătuieşte prin elitism şi poziţie ex-centrică la ce şosele sunt, am mai fi avut altele, de pildă la Piteşti (cu Reeducarea era logic a se începe), la subsolul Ceceului, la Jilava, la Canal, la Salcia, la Periprava, la Râmnicu Sărat, la Aiud şi la Gherla. Astfel, occidentalul călător cu dare de mână nu numai că ar fi avut ce vedea în RO, dar ar fi şi înţeles din Industria Mancurtizării de ce România are dificultăţi în construcţia societăţii civile, deci în integrarea europeană, cu totul altele decât inferioritatea rasială a locuitorilor ei sau un trecut istoric excremenţial, cu radiografie de fecală.
În fond, Programul politic al candidatului la preşedinţie Paul Goma din Scrìsuri II, sprijinit cumva şi de criticul Nicolae Manolescu, este impresionant şi azi, este cel mai pur din câte am citit în 20 de ani de pluralism. Pare scris de un Rege!

E de anticipat că nimeni nu va putea ignora această Operă, cu mult mai importantă pentru români decât e a lui Céline pentru oceanul literar francez.
Nu avem literatură pe subiect concentraţionar mai bună decât a lui Paul Goma şi, cumva surprinzător, Marin Preda încă le pare actual cititorilor, deşi "Istoria critică a literaturii române" canonizează bizareria implicită că securitatea lui Pleşiţă, Achim şi Enoiu a evaluat corect lipsa de talent literar a lui Goma, uzurpatorul calităţii de scriitor dovedindu-se cel mult un memorialist în exilul său "autoimpus", iar pentru cine şi-ar bate capul să-i citească pdf-urile „evident că Goma, arestat şi apoi silit să se expatrieze, îşi confecţionează o biografie de rezistent şi martir al comunismului“!
Dacă într-o zi Europa se va descotorosi de România, poate cu ceva şpagă pe la politicieni şi complicii lor intelectuali, cum procedează Nicolas Sarkozy cu romii noştri chiar în aceste zile de toamnă, atunci viitorul politic bucureştean ar putea fi controlat de o emanaţie dincoace de Prut a partidului marxist-leninist al lui Voronin sau al lui Smirnov şi nu e deloc un exemplu bun pentru tânăra generaţie idealistă ingratitudinea că numai îl criticăm şi îl criticăm pentru exces de temperament şi personalitate pe curajosul scriitor Paul Goma, fără a ne mai aminti nici măcar cu o placă memorială în Aleea Compozitorilor că a pătimit 75 de ani pentru noi.

După atâtea notaţii de genul "cred că eu ar fi trebuit să mă nasc evreu!" şi nenumărate replici şi proteste şi procese, percepţia multor cititori rămâne-va că Paul Goma, în opera controversată, e mai degrabă antiholocaustolog decât antisemit, ceea ce nu-i totuna, şi multă îngăduinţă vine şi din situarea scriitorului, ca şi Soljeniţîn, dinaintea unui vid de cercetare istorică, încât el se pronunţă din auzite nu din arhive când se grăbeşte a descrie literar invazia sovietică stalinistă din iunie 1940, înainte ca dnii Andrei Cioroianu, Armand Goşu, Lucian Boia, Neagu Djuvara sau alţi profesionişti sau măcar nişte cercetători oarecum privaţi ca Stoenescu, Cartianu şi Moraru să canonizeze adevărul istoric.
În plus, se poate citi în retorica controversată a lui Paul Goma şi o contracarare a expulzării, la 2 decembrie 1998, practic prin contagiune din toate revistele Uniunii, o încercare ultimă de a rămâne în conştiinţa publică atunci când ţi se răresc prietenii literari: fără astfel de excese, cine ştie dacă am mai fi auzit de scriitorul care nu s-a temut de Ceauşescu!

Tăcerea este arma feroce prin care se ucid scriitorii români între ei, mai ales când e vorba de a desemna intelectualul dominant.
Căci forţa unei astfel de cenzuri este devastatoare, invidiabilă până şi de securitate sau postsecuritate. Ce exemplu mai sugestiv avem în acest sens decât publicarea degeaba la Bucureşti, nu de o editură de autor ci de puternica Editură Corint la recentul Bookfest, a cărţii Idolii forului, coordonată de un universitar American (!), Sorin Adam Matei, şi având printre colaboratori pe însuşi Michael Shafir de la Europa Liberă, fără ca punerea în discuţie a structurării criptonomenclaturiste a vieţii noastre megaintelectuale să declanşeze obligatoria dezbatere cu adevărat publică?...

Sunt, aşadar, bănuite interese scriitoriceşti şi postsecuriste în menţinerea lui Paul Goma extra muros. Dar ce e mai rău e că ele ne sunt şi ne vor fi prezentate într-un ambalaj ciudat.
Evreii au pătimit Holocaustul şi comportamentul lor e firesc, el e natural chiar atunci când apar exagerări. Pur şi simplu, n-au chef să li se mai repete istoria, şi avem de învăţat de la ei!
Anormal e comportamentul românesc. În Opera lui Paul Goma, momentul "Săptămâna Roşie" şi celelalte intervenţii controversate nu ocupă o pondere mai mare decât texte similare în cea a Soljeniţînului rus! Şi totuşi, astăzi, Paul Goma împlinind 75 de ani la Paris, este un Dante al României acesteia mancurtizate, de la Strehaia la Soroca, iar izolarea în care îl ţin românii lui din două capitale este, de regulă, pe tăcute, subînţeles, azvârlită exclusiv asupra evreilor. Ştiţi, noi am vrea să rezolvăm, dar ei se opun sau se vor opune...

Despre măreţia rezistenţei sale la ceauşism istoria nu poate să tacă, iar exilarea sa completă, definitivă, nu numai din reviste ci şi din literatura română pe motiv că n-ar fi suficient de scriitor este infezabilă pentru simplul motiv că, la Paris, altă treabă n-are, decât să fie scriitor, pe când filologul universitar îşi ocupă memoria cu mii de nimicuri, iar cel instituţionalizat manager nu mai poate conta pe creativitatea fondului său afectiv. Se va mai vorbi multă vreme, de bine sau de rău, despre ampla sa Operă şi nu e nevoie a repeta că nu se va admite scuză mâine cum că nu ştiu ce holocaustologi s-au opus întoarcerii lui Paul Goma, iar scriitorii şi politicienii români (unii bănuiţi a fi emanaţia structurilor postsecuriste) nici usturoi n-au mâncat.
De aceea, nu e chiar aşa de rău a reaminti cititorilor săi şi beneficiarilor întru Libertate ai luptei sale necurmate, că la 2 octombrie 2010 Paul Goma împlineşte tot la Paris 75 de ani.
Mai mult încă, deoarece tocmai s-a votat 15 ianuarie drept Zi oficială a culturii naţionale, adică să nu-l mai serbăm făţiş pe Eminescu, ne aşteptăm ca senatorilor să le dea Dumnezeu gând bun şi imbold la a examina virtualitatea ca 2 octombrie, ziua lui Paul Goma, să devină cumva "Ziua intelectualului român membru sau fost membru al unei uniuni de creaţie", motivaţia fiind că, în sensul lui Émile François Zola, intelectualul nu poate fi decât incomod, disident sau opozant.
S-o serbeze cine are curaj!

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Viorica Maler pe Noiembrie 23, 2010 la 10:17pm
Domnule Camelian,
am citit cu emotie si bucurie acest eseu.Va informez ca Paul Goma a fost sarbatorit la Chisinau, la Institutul de Filologie al ASM, intr-o conferinta la care au participat Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi s.a.
As vrea sa discutam despre acest subiect, daca imi lasati o adresa de email.
Comentariu publicat de Camelian Propinatiu pe Octombrie 24, 2010 la 10:56pm
Dle Anton Vasile, sunt cât se poate de îngrijorat de naţionalismul cu nuanţă iredentistă si de influenţa europeană a episcopului László Tőkés, mai ales că politicienii si megaintelectualii români, exprimandu-si douazeci de ani dezinteresul pentru Basarabia, au creat un precedent periculos si pentru Ardeal. Chiar la Revolutie, stiu bine ca pastorul Tőkés se cam multumise cu promisiunile privind anularea evacuarii din locuinţă si indemna multimea sa se duca linistita acasa, speriat de amploarea si caracterul anticomunist pe care il luase protestul timişorenilor la 16 decembrie 1989.
Cu toate acestea, riscandu-şi viata opunandu-se distrugerii satelor si militand pentru respectarea Drepturilor Omului, nu pot sa nu recunosc ca pastorul László Tőkés s-a comportat multă vreme ca un bun şi brav român.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor