Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-şi verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în faţă fără a mai ţine cont...

Gândul că trebuia să o consoleze cineva îmi zvâcnea între tâmple. Cu cât întârziam mai mult, cu atât mă mustram. Aşa că m-am hotărât. Şi bine nu mi-a fost. Câte reproşuri mi-au auzit urechile! Nu. Nu erau adresate direct. Doar aşa...

Ce ştii tu prin ce trec eu, acuma? Nu ai idee, e cumplit. Să ştii că omul cu care ai împărţit carnea iubirii, foamea şi setea, şomajul şi incertitudinile şi morţii şi viii şi toate, absolut toate, stă, acum, agăţat ca un păianjen de spital, în timp ce viaţa se destramă, picătură cu picătură. Iar noi am învăţat să ne rugăm. Atâta lucru am mai fost în stare să facem. Ne-am întors la dumnezeu umili. În genunchi. Fără cuvinte. Ce ştii tu cum e să nu poţi înghiţi... niciun dumicat, nicio vorbă, nicio o privire, viaţa într-ale ei... să te zbaţi într-o suferinţă şi să priveşti cu indiferenţă latentă orice răsărit. Apusurile. Să asculţi numai paşi care se îndepărtează. Să simţi că aerul tău este nevindecabil şi să sileşti şi pe alţii să se alimenteze cu el.

O ascult şi îmi dau seama că nu pot să scot un cuvânt. Cu toate astea, de ce am sunat-o? Nu pentru a o încuraja? M-am trezit spunând: lasă, tu! O să vezi că se va simţi mai bine, dacă nu după prima, dacă nici după a doua şedinţă de tratament, poate după ce trece primăvara sau vara. Să vedem rezultatul analizei... Să avem răbdare, să nu disperăm, ca nu cumva să-i transmitem starea.

Da, da, nici eu nu i-am dat de înţeles mare lucru, însă el pricepe că i se întâmplă răul. Mi-e greu să mă uit în ochii lui fără să-mi surprindă îngrijorarea. Şi totuşi, zâmbeşte...  uneori, cred că e mai puternic decât mine. Decât răul...

Eram optimistă. Cu toate acestea, mă aşteptam la un răspuns rece, placid. Ce ştii tu ce e în sufletul meu? Nu doresc nimănui să treacă prin câte am trecut eu, prin câte trec acuma. Şi ce s-o mai alege din mine...

Încerc să-i mut gândul într-o altă zonă, să o scot din celula cu iz de acru, explicându-i că fiecare om trece prin greutăţi felurite. Că şi starea ei poate fi percepută în mod particular şi personal, că atunci când eşti alături cu gândul de cineva înseamnă un fel de susţinere morală şi spirituală, că trăieşti voluntar, ori fără să vrei, acea stare transpusă corespunzător sinelui, dar...

Discuţia degenerează pe alte făgaşuri, în  fel şi fel de lamentări, până spre a mă simţi cumva vinovată că am sunat. Nici nu mai ştiu ce-mi spune de încheiere, amuţesc. Şi o las să extragă răul, să-l arunce în exterior, ca pe un dinte cariat. Cuvântul ei, laser, taie distanţele, îmi taie elanul, mă crestează pe dinlăuntru. Şi simt toate astea fără anestezic.

S-au adâncit vremurile. Pământul s-a învârtit cum ştie el. A mai trecut un anotimp. Şi-un chef de viaţă. El a plecat acolo unde se servesc numai bunătăţi. Curtea i-a rămas goală, papucii singuri, hainele fără trup, trusa de scule răvăşită de la ultima intervenţie la sistemul de încălzire, câţiva butuci ca la masa tăcerii, în jurul securii înfiptă în aşteptare, apele lighioanelor tulburi, câinele neglijând un os prea mare, liniştea îndesată la refuz între coclaurii părăsiţi.

Asistenta, fătuca pricepută şi numai suflet care-l îngrijise, de-o seamă cu fiică-sa, bănuieşte, oare?

Nu m-am dus acolo. Atunci. Când poate că trebuia. În schimb, am dat telefoane. Multe. Dar nu m-am putut duce. Nu pot vedea morţi. Nu-mi place. E izbitor să spui că nu-i o plăcere să vezi un mort. Dar o spun. Pentru că este un adevăr. Aşa simt. Nu pot mărturisi altfel. Nu-mi plac morţii şi gata. Am trimis nişte bani, aceia pe care i-aş fi cheltuit pe drum. Pragmatic mod de manifestare! Sentimental vorbind, ce nevoie avea ea de asta? Şi totuşi, pragmatismul vieţii urlă din toţi rărunchii. Nu muri dacă nu ai bani să treci dealul! Oricât de discret te-ai strecura din lumea asta, fără oarecare pompă, nu prea se poate...

În fine, am sunat. Înainte şi după. Mi-am trimis sufletul să se informeze, să fie alături, să fie mângâietor. Nimic nu poate valora mai mult. Mai ales într-o astfel de împrejurare. Vorbele pot strica mai mult decât se cuvine. Aşadar, mi-am trimis sufletul în întâmpinare. Dar, s-a izbit de o voce de fier.

Ce ştii tu cum este? Am rămas singură. Să nu ai cui să te plângi... să ajungi să te consulţi cu gândurile! Tu să întrebi. Ele să-ţi răspundă. Să te mai întrebe şi ele câte ceva, iar tu să taci... Îl aud cum mă strigă, aşa cum mă alinta. Îi plăcea să-mi aducă flori din grădină. Am şi acum casa plină. Mirosul lor, mirosul lui...

Am încercat să strecor şi eu câteva vorbe, răstimp. Cu greu se desprindeau de pe buze, abia puteam să articulez.

Nu am nevoie de compătimire. O să iau viaţa în piept. Am să mă descurc, nu am încotro. Nu-ţi doresc să treci prin ce-am trecut eu.

Simt că mă sufoc de vorbele astea spuse la necaz. E atât de simplu să descarci mâhnirea. (Ca noaptea din carul mare. Cu tridentul.) Fiecare simte ce simte pe propria piele. E cam greu să fii în pielea altcuiva. Aşa că nimeni nu poate înţelege o stare de fapt decât dacă trece prin ea. Şi chiar şi aşa, fiecare are felul lui de a trece. În plus, este percepţia, sunt circumstanţele. Ceilalţi.

Am lăsat-o să se descarce nervos.

La câteva zile, a sunat ea. Să-şi ceară scuze. Că a fost prea dură. Dar chiar şi aşa, un soi de maliţiozitate poate involuntară cu care, se observă, convieţuia de ceva vreme, tot planează în eter. I-am sugerat că înţeleg foarte bine ce momente este nevoită să parcurgă, sau, cel puţin, caut să înţeleg (mă temeam de ripostele ei, aşa că mă străduiam să spun ceea ce nu o poate irita), de aceea nu m-am împotrivit, nu m-am lezat, nu am căutat pricini. Nici măcar nu ar fi fost felul meu de a fi.

Înainte cu câteva zile de eveniment, sunase să-mi spună că simte nevoia să vorbească cu  mine. Şi atunci, sub amprenta premoniţiei cred, se scuzase insistent pentru o altă ieşire a ei, mai veche, la care i-am răspuns într-atâta de diplomatic, încât am determinat-o să se simtă foarte prost. Greşeala ei a fost cu atât mai nesăbuită cu cât obişnuia să ridice tonul şi să-şi manifeste nemulţumirile de faţă cu alte persoane apropiate, spre a-şi pune în evidenţă supremaţia. Gândea întunecat în acele clipe, era sub influenţa frustrărilor, furioasă, tăbăra pe cine nu trebuie, acolo unde teritoriul uman părea permisiv. În punctul culminant, mi-am cerut iertare dacă o supărasem cu ceva, mi se părea o nebunie să fi înlesnit o atitudine refractară ca aceea.

Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, dacă m-ai fi contrazis, dacă ai fi reacţionat negativ! – mi-a aruncat după ce s-a liniştit.

Ce să pricep de aici, că ne-am fi luat la harţă? Că ne-am fi tras de păr? Că m-ar fi gonit din casa ei?

Soarele, din pătrăţele mărunte, înfierbântat mă privea prin sita ferestrei. Ce faţă oi fi având?

Încetul cu încetul, convorbirile s-au rărit. De fiecare dată, mă făceam cât un purice împroşcat cu insecticid. Am decis să o las pe ea să sune, când o fi mai limpede, astfel încât să nu se tulbure aerul de prietenie. Când o fi ea în stare să mă simt şi eu bine...

În fiecare zi luam telefonul cu gândul să o întreb de viaţă. Dar mi-aminteam de moarte. Şi lăsam baltă intenţiile.

Într-o zi mă pomenesc: de ce nu mă mai suni? Crezi că nu am nevoie de conversaţie? Ce ştii tu cum e să pună stăpânire singurătatea pe tine şi pe toată averea ta!

 

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor