„Undeva, pentru cineva anume, aceasta este o poveste adevărată.”

 

 

Nu îmi place să vorbesc despre asta... Vreau să uit, dar lumea curioasă îmi aduce aminte întrebându-mă. Mi se pare normal să evit răspunsul, de parcă asta m-ar putea apăra de un trecut ce nu poate rămâne mort în mine. Imaginile mi se învârt în cap atât de amețitor încât îmi vine să vomit, ca atunci, neputincioasă, singură, cu trupul lipit de pământ.

 

Mi-am suprimat durerea cum am știut eu mai bine și am lăsat să se așeze ani peste mine, peste el.

 

Pentru mine... pentru mine a fost altfel. Nu au fost lumânări cu miros de vanilie, nici petale de trandafiri, nici măcar un pat cu saltea moale care să-mi țină corpul într-o poziție confortabilă. Patul meu a fost un câmp cu flori uscate și fire aspre de iarbă ce-mi scobeau în carne. Mirosul era unul grețos, de latex rânced, stropit de flori sălbatice. Mi s-a lipit de nări în timp ce, ca teleghidată, mă lăsam condusă înspre acel loc. Nu era muzică lentă pe fundal, erau doar pașii mei. Îi auzeam cum împingeau aerul ca eu să înaintez. Striveam cu pașii pietrele și speram. Am sperat până în ultima clipă, și degeaba am măturat cu privirea locul, era un pustiu stupid ce nu avea cum să îmi salveze soarta. Și-a pus piciorul pe capul meu și m-a obligat să fiu a lui... Nu m-am gândit la Dumnezeu, nu am avut când, deoarece mi s-a golit capul sub presiunea tălpii lui, iar gândurile au dispărut din mine. Sentimente de singurătate și frică mă țineau dreaptă, doar dreaptă, fără să fiu în stare să ripostez. Stomacul nu îmi era perforat de aripile fluturilor de iubire, ci se lupta cu loviturile de picioare pe care le primeam supusă.

 

Pe el nu l-am văzut doar de câteva ori în viața mea. Nu mă iubea, nu îl iubeam. S-a întâmplat să fiu la locul și timpul potrivit acolo, pentru el, nu pentru mine. Nu-l credeam în stare de ceea ce avea de gând să facă, căci pe atunci aveam o încredere oarbă în oameni, iar orășelul era populat de cele mai bune suflete. Însă mi-am dat seama că nu puteam să văd în interiorul oamenilor, nu aveam superputeri așa cum mă lăudam mamei. Sufletul lui era probabil distorsionat de o dorință arzătoare, în centrul căreia apăream eu.

 

El era Procust, iar eu eram în patul său, mică, prea mică pentru a mă împotrivi. Mă trăgea de mâini și de picioare, mă lungea pe cearceafuri invizibile și cotrobăia prin mine.

 

Pe câmp, fără să vreau, respirațiile ni s-au împletit, după care am văzut cum gura sa coboară înspre mine. Nu am vrut să-i simt gura pe a mea. L-am mușcat. Nu senzual, ci brutal. Ca un animal. I-am simțit sângele în gură, apoi o palmă mi s-a îndesat zgomotos în obraz. M-a strâns de gât până am simțit că nu mai am aer absolut deloc. Simțeam fiecare deget cum se adâncește în gâtul meu, rupându-mi spiritul. Am crezut că mor acolo și ultimul lucru ce mi-a fost dat să văd erau niște ochi turbați. M-a pus să îmi deschei nasturii de la uniformă, amenințând că dacă nu voi face acest lucru mă va ține acolo până dimineață, mă va lovi și va mai chema niște doritori.

 

Mă cutremura un tremur grosolan și niciun burice de deget nu mi-a mângâiat pielea ca să mă liniștească. În schimb, am fost imobilizată repede, cu mâinile sucite și butonul rupt de la pantaloni, îl găseam peste mine, grăbit, stângaci și beat de senzații.  Nu m-a luat cu ușurelul, spunând vorbe dulci. M-a trântit incomod jos, mi-a desfăcut picioarele și s-a proptit în mine. Șuiera nervos printre dinți, turbat. M-a despicat înăuntru prin legănarea lui, răscolindu-mi trupul și mintea. Mă omora acolo, coborând, urcând, iar eu urlam, țipam schilodit sub o palmă grea cu miros de bere.

 

În loc de vreun tavan alb, eu vedeam cerul cum se dizolva, închizându-se peste capul meu ca o cutie. Vedeam soarele cum cădea în centrul său, sufocat de ramurile pomilor din deal. Se lăsa întunericul, iar el îmi apăsa pieptul, frecând cu degetele sânii ce de abia aveau vreo formă. Eram pe atunci un copil. Pentru ultima dată.

 

El a apărut ca o furtună nedorită, mi-a crăpat ființa, luându-mi visele de pe sârmă fără să le împăture. În loc să-i văd iubirea, vedeam secundele cum abia se scurg pe fața sa, iar mai sus de ele, în ochii săi negri, mă vedeam pe mine, un bolovan ce număra, încremenit în timp și spațiu, niște secunde mult prea lente.    

 

Detașată de propriul corp, deși simțeam ce mi se întâmplă, stăteam și mă priveam parcă de undeva din afară. Îl vedeam cum se înghesuie în mine, cum mă rupe și mă umple de rușine.

După ce s-a terminat nu i s-a așezat pe față niciun zâmbet. Și-a închis fermoarul și nasturele pantalonilor, iar pumnii încleștați i-a băgat în buzunar. Mi-a văzut în lumina roșiatică fața fantomatică și m-a pus să jur că nu am să spun nimănui, altfel va veni după mine. M-a desculțat de adidașii mei roși în talpă și-am fost nevoită să merg desculță pe câmp și pe străzi. Mă înțepau picioarele, dar și degetele lui, căci mă împingea ca pe o oaie lovindu-mă din când în când, simțindu-se cumva păstorul meu. Vomitam la început din mers, apoi mi s-au înmuiat picioarele și am căzut lată pe pământ, în propria vomă. Simțeam pământul încă o dată rece și mi-a fost teamă că se va arunca din nou peste mine. Dar vomitam, nu știu ce căci stomacul îmi era gol și plin de vânătăi. M-a văzut și s-a aruncat, cu pumnii, cu picioarele.

 

Cu groază, umilită, am început să pășim amândoi departe de locul acela blestemat. Trebuia să fiu fericită că m-a lăsat să plec, dar aș fi preferat să mă omoare, să îmi lase cadavrul pe câmp și nimeni să nu mă mai găsească.

 

Am ajuns acasă când deja s-a înnoptat. Am intrat în cameră pe furiș și încă mi se părea că tot ceea ce s-a întâmplat nu era real, era un vis urât în care eu parcă murisem și ajunsesem în iad. Nu puteam face nimic, decât să îmi adăpostesc trupul sub plapumă, să plâng departe de urechile părinților mei. Mi-am lins rănile toată noaptea, fiindu-mi frică să adorm. A avut de grijă să nu îmi lase urme pe față sau pe mâini, în rest eram distrusă.

 

Oricum, nimeni nu m-a găsit nici acasă, printre prieteni, la școală. Mi-a fost rușine să le spun părinților. Ce puteau ei să facă? Astfel de evenimente nu se pot șterge, nu se pot îndrepta, iar timpul nu le colorează în roz. M-am gândit o vreme să mă sinucid, să duc eu la bun sfârșit ceea ce ticălosul a făcut doar pe jumătate. Devenisem atât de fragilă, încât în vântul anilor mă legănam după oameni, mă agățam de oricine, mă atașam de oricine îmi arăta puțină afecțiune chiar și pentru scurtă durată. Era normal pentru mine să fiu bătută, jignită, târâtă prin minciuni, pentru că știam că nu sunt bună de nimic. Îi lăsam să mă sugrume, să-și sprijine greutatea în mine și să mă frământe.   

 

Mi se spunea tot timpul că sunt frumoasă, că pot mai mult, dar eu credeam că din mine și din mâinile mele nu iese nimic bun. Am lăsat oameni să profite de mine și am fost rănită de multe ori, iar rănile provocate nu s-au vindecat niciodată. Am rănit la rândul meu, tortura și durerea altor ființe erau singurele lucruri care îmi produceau plăcere. Am găsit un fel de pace culcându-mă, știind că umbra mea e unicul martor.

 

Și astăzi încerc să uit cum a fost pentru mine prima oară, însă sunt nopți și zile, ca acestea, în care îmi amintesc de el, de mine, de ceea ce eram înainte. Și știu că n-am să-mi pot repara vreodată sufletul. Dacă vreau să vorbesc, gustul lui apare din senin în gura mea și mi se usucă gâtul, mă înțeapă. Cuvintele mi se murdăresc și atunci mai bine tac, nu spun nimănui, căci, oricât aș vrea, nu mă pot lepăda de trecut.

 

Vizualizări: 311

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de GNV pe August 18, 2013 la 9:07pm

Dureroasa revarsare a unui suflet pustiit de catre un alt suflet deja pustiu..pacat ca se intampla ades ..si totusi , rani ca aceasta gasesc vindecarea  in stralucirea bobului de roua....felicitari autoarei pentru text.

Comentariu publicat de ilie adrian pe August 17, 2013 la 1:21pm

 Felicitari pentru text.Are o incarcatura emotionala deosebita.

Comentariu publicat de ilie adrian pe August 17, 2013 la 1:20pm

  Cine se coboara pana la portile Idului,stie ca exista un Dumnezeu.Oare diferitele incercari ale vieti,nu sunt tocmai pentru a mantui un suflet curat si bun,trecand cu bine prin momente grele si de cumpana?Iesim invingatori doar cand,calcam peste rautatile vieti si oferim ce avem noi mai bun,chiar daca nu avem prea multe de oferit.

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe August 17, 2013 la 10:08am

               Da, asa e nu sde poate sa placa asa ceva.

Comentariu publicat de VERONICA OSORHEIAN pe August 17, 2013 la 10:06am

Tristă poveste. O poveste care, din păcate, în diferite locuri, se mai întâmplă, sfâşiind suflete.

Comentariu publicat de Florinel Constantin ANDRISAN pe August 17, 2013 la 7:50am

La acest text nu se poate bifa "imi place" !!!

Aceasta scriere cutremuratoare cred ca trebuie citita si promovata in asa fel incat s-o poata citi cat mai multa lume.

Poate ca n-ar strica sa se gaseasca cineva de profesie care sa ia legatura cu autorul si sa sa fie tradusa cat mai profesionist posibil.

Comentariu publicat de grecu constantin pe August 17, 2013 la 7:48am

Din păcate,printre oameni se ascund şi bestii,în locuri neaşteptate,imprevizibile!E trist,foarte trist iar urmările sunt catastrofale,distrug vise,distrug oameni!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor