Peştişorii de aur. Scrisoare domnului Van Gogh

Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a pictat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi mai obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, pure. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Şi îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă, şi-a ascuns disperarea strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, dintre sublimii aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, şi în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa la nesfârşit. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit femeia vieţii dumneavoatră, care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea... Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos trebuie să plăteşti atât de scump ? Chiar să aibă totul un preţ ? Cel mai chinuitor lucru care i se poate întâmpla cuiva este să nu aibă cui să-şi dăruiască tot ce are mai de preţ. Adică sufletul... Mă întreb cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Nu, n-aţi mers până acolo încât să vă scoateţi ochii, dar poate că la următoarea încercare... Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa dumneavoastră aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.

Vizualizări: 323

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe August 31, 2009 la 11:36pm
Iubire spin de roze...
Iubire, spin de roze
Iubire, spin de roze sub cer cu lună nouă,
Magia ta nestinsă mi-aduce iar în minte,
Întâiul ceas, sărutul şi primele cuvinte
Ce picurau sonetul cu străluciri de rouă.
Când mă temeam de noapte, tu cu-n buchet de raze,
Coşmarurile negre le alungai şi-n vise,
Mă urmăreai, adâncuri şi piscuri nepermise
Le luminai cu-n fulger, născut din joc de fraze:
Acela care minte să piară în uitare,
Să-l mistuie-îndoiala şi flacăra ruşinii,
Să nu cunoască floarea de roză, ci doar spinii!…
Dar, chiar de-au fost doar vorbe, rostite la-întâmplare,

Asemeni cu o roză presată într-o carte,
Parfumul tău iubire trăieşte mai departe.
Comentariu publicat de Rodian Drăgoi pe August 31, 2009 la 3:49pm
Sunt convins că prietenul meu, Van Gogh,
se va bucura foarte mult de această Scrisoare...într-u totul remarcabilă.
Vă mulţumesc şi în numele Domniei Sale.
Comentariu publicat de Serban Tomsa pe August 31, 2009 la 2:13pm
Minunate versuri. Vă mulţumesc pentru sporul de frumuseţe cu care ne îmbogăţiţi pagina şi sufletele...
Comentariu publicat de Rodian Drăgoi pe August 31, 2009 la 1:36pm
Desen

În seara când am plecat
mi-a spus că mă va păstra
ca pe-o icoană

a doua zi
mi-a desenat chipul pe asfalt
să-l calce maşinile
Comentariu publicat de Serban Tomsa pe August 31, 2009 la 12:31pm
Mulţumesc şi eu pentru înţelegerea foarte profundă a lucrurilor...
Comentariu publicat de ada chifor pe August 31, 2009 la 10:18am
ma intreb mereu cand EI vor fi iertati: pentru o boala, pentru o nebunie, pentru o ureche taiata sau pentru o sinucidere. Sa le ramana arta pura si pe altar! Si citindu-va, in acest text magic conceput, incep sa cred ca spiritul culturii deja intelege acest lucru. Si considera autorul, insasi arta sa. Multumesc. Incantator text!
Comentariu publicat de Serban Tomsa pe August 30, 2009 la 10:08pm
Iubirea este necondiţionată...
Comentariu publicat de Ion pe August 30, 2009 la 10:05pm
Cine nu daruieste, fara sa primeasca nimic in schimb,
inseamna ca nu daruieste.

La inceput
eu n-am crezut
ca poti iubi
fara sa ceri
fara sa speri
sa fii la fel de mult
iubit la randu-ti.

dar, mai tarziu,
de-acuma stiu
ca poti iubi
oricat demult
far sa ceri
Nimic in schimb.

Acum as vrea
sa fiu iubit
la fel de mult
cat am iubit
si eu atunci.

Vad insa
ca-i mai greu
sa fii iubit
decat sa iubesti.

De ce ma-ntreb?
Nu e totuna?
Nu, pentru ca:

Iubirea nu este un scop,
Cu ea nu se face trop(c).

Iubirea este ca un nimb,
Cu ea nu se face schimb,
Iubire nu se da la schimb.

Daca te astepti sa spun,
Ca te-am iubit ca un nebun,
Chiar de-as fi pe ultimul meu drum,
Atunci n-am spus, si nici acum.

Iubirea e un lucru sfant,
N-are nevoie de cuvant.

Ion
Comentariu publicat de Serban Tomsa pe August 30, 2009 la 8:18pm
Vă mulţumesc pentru cuvintele bune, domnule Vasile Zetu. Din păcate pentru Van Gogh şi din fericire pentru arta sa, el ne-a dăruit tuturor mult mai mult decât a primit...
Comentariu publicat de Serban Tomsa pe August 30, 2009 la 6:08pm
Da, rareori supravieţuim...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor