Peter Pan avea urechile mici, de aceea nu auzea niciodată timpul spărgându’se pe asfalt;
ştia doar cum se sparg nucile.
Mai ştia că, uneori, când se întorcea acasă, gândurile i’o luau înainte şi se spărgeau şi ele
împiedicându’se’n scorbură.
Tinkerbell le ascundea delicat cu piciorul sub preş.
Copiii se prefăceau că nu văd,
Peter se prefăcea şi el că nu’şi aduce aminte,
Wendy plecase demult şi nu le mai putea oricum coase la loc.
Plecaseră şi piraţii, şi o parte din indieni.
Parcă nici copiii nu erau toţi la locul lor, fapt pentru care Peter
nu mai avea nevoie de gânduri.

Zânele adunaseră în cotloanele lor toate oglinzile.
Fără să’şi dea seama că a crescut,
Peter Pan era fericit. Zânele erau şi ele fericite,
mâzgâlindu’şi buzele ţuguiate cu ruj –
„Nu’i aşa că suntem frumoase?”.
Peter purta la gât un sărut. Deşi semăna cam mult cu un degetar,
sărutul i se păruse întotdeauna frumos.
Dar zânele lui...ei bine, zânele
nu prea semănau cu sărutul.
„Sunteţi frumoase”, le minţea el sfios.

În oraş fereastra rămânea în fiecare noapte deschisă.
În iernile lungi, Peter mai întârzia, din când în când, să se ghemuiască în umbra leagănului.
Rămăsese mică umbra, iar el o umplea cu umbra lui.
Se aşeza pe podea şi începea să plângă.
Dar, oricât de tare ar fi plâns, din pat nu se mai ridica nimeni.
Atunci o punea pe Tink în buzunar şi pornea spre staţia de tramvai.
Oare cum se făcea că privise cândva tramvaiul de sus?
Şi oamenii, care păreau mici, mici cât o zână...
Ştii, Tink?...dar Tink adormise şi avea nevoie de o bătaie din palme.
Îi rămăseseră tot mai puţine bătăi.

Enervat, Peter se închidea în scorbură şi le desena băieţilor mustăţi
pe hârtia îngălbenită. Numai pe gemeni îi cruţa. Prefera să le deseneze
pistrui.
În ultima vreme scria o carte despre istoria ascunsă a Neverlandului.
Avea câteva promisiuni de a’i fi publicată. Mai sceptici, unii editori îi spuseseră
că pentru poveşti nu mai există piaţă, şi nici interes.
„Dar e absurd”, murmurase. „E absurd, iar eu, domnii mei,
eu chiar nu înţeleg...”.

Cineva l’a bătut prieteneşte pe umăr. Probabil că îi vorbea, dar Peter hotărâse deja
că are urechile prea mici.
Hotărâse, măcar pentru o vreme de’acum încolo,
că nu mai putea să audă.

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor