Feed/t-back






Personajul, să-l numim Liviu, un tânăr, intră în scenă. Poartă tricolorul din timpul revoluţiei din 1989, cu stema decupată. Prin gaură şi-a băgat capul, astfel că drapelul îi stă ca un pancho. Se aşează pe un scaun, cu faţa spre public. De sub steag scoate o revistă erotică. Începe să o răsfoiască.


Liviu: Nu. Nu. Nu. Nici astea. Nu. Hmm. Nu. Nici. Aaah. Nu. Stai, parcă aici. A, ba nu.
(e din ce în ce mai dezamăgit) Şi totuşi... Nu. A, clar nu. De ce mă? De ce nu?
(aruncă revista) Stai aşa. (scoate o altă revistă, răsfoieşte) Nu. Nu. La dracu, nu.
Ei, poate că... (nervos) Nu bă, ce? Nu si nu. Pula mea! ( aruncă şi a doua revistă).
Băi, deci nu pot să cred băi! De ce a trebuit eu să-mi pierd picioarele! Băi şi cât
ţineam la ele! Şi cât puteam să le iubesc! Le iubeam mai mult decât imi iubesc
prietena. Care şi ea are picioare, nu zic. Dar alea, alea, picioarele mele, alea erau
picioarele mele! Le luam cu mine peste tot unde mă duceam. Până acum două zile
, când le-am pierdut. Hmm, care erau şansele? Cine s-ar fi gândit? Că numai cinci
minute mi-a luat să-mi dau jos steagul şi să fac un duş într-un hotel. Picioarele mi
le-am lăsat în cameră, pe pat. Nu fac duş niciodată cu ele, pentru că se udă. O
dată le-am udat şi când s-au uscat s-au încreţit ca dracu! Şi mi-am promis să nu le
mai ud niciodată. Dar aşa, uite că a intrat camerista aia de la hotel şi mi le-a luat
de pe pat. Auzi, fără să mă întrebe!
Şi, doamne, de când le aveam! De la revoluţie! Din '89! Da, băi! Cum să uiţi aşa
ceva?
Aveam zece ani. Locuiam la marginea oraşului. Chiar prin faţa blocului trecea
drumul european dinspre Ungaria. Şi chiar în faţa blocului meu s-a ridicat barica-
-da. Din lăzi de şampanie furate de la aprozar de taică-meu şi vecini. Seara au
băut şampania şi a doua zi au ridicat baricada cu lăzile. Şi stăteau toţi acolo şi
opreau maşinile să le caute de terorişti. N-au găsit niciunul. Nu că ar fi ştiut cum
să-i recunoască.
Şi taică-meu şi ceilalţi îşi găsiseră steaguri şi le decupaseră stema. Nu ştiu ce-au
făcut ăia cu stema, dar taică-meu a folosit-o dup-aia ca batistă.
Băi, şi stăteau oamenii, cum zic, toată ziua acolo, dar şi femeile. Şi noi, copiii.
Şi atunci au venit ei! Primii jurnalişti străini care intrau în oraş. Erau de la BBC
şi au oprit la baricadă. Au întrebat de una, de alta, de fântâni otrăvite, de 60.000
de morţi, dar întrebau degeaba, că dracu ştia engleză.
Noroc că a venit maică-mea şi le-a spus ce şi cum şi unde. Că ea ştia engleză şi
ştia şi de ăia 60.000 de morţi.
La care ziariştii i-au pus in braţe pachete şi pacheţele de gumă de mestecat şi
bomboane. Şi după ce s-au mai scormonit, unul i-a dat şi o pereche de ciorapi de
damă, într-un ambalaj... şi pe ambalaj erau nişte picioare! Nişte picioare, cum
zicea taică-meu, lungi până-n gât. Dar eu nu ştiu, ca gâtul nu se vedea. Numai
picioarele. Ce-i drept, erau lungi de nu se mai terminau decât la marginea ambala-
-jului, dar cred că în realitate continuau şi dincolo.
Aşa că ciorapii i-a purtat maică-mea, până a trecut prin ei, iar ambalajul l-am
purtat eu. Până acum două zile. De la zece ani şi până acum două zile! Picioarele
mele, picioarele mele! Că nu am găsit nimic ca ele. Deşi am căutat.
Prima dată le-am comparat cu nişte poze de pe coperta revistei Rebus. Prin '90,
revista apărea cu câte o pagină de bancuri cu Ceauşescu şi pe copertă puneau tot
felul de gagici goale. Bunicul meu rezolva careuri în draci, că fusese o viaţă con-
-tabil şi nu putea dacă nu înşira ceva pe verticală şi orizontală. Aşa că era plin la
el de Rebusuri şi de gagicile de pe coperte. Mă duceam şi cu alea la baie, dar nu,
nu se comparau.
Aşa că am ţinut bine de picioarele mele. De ele şi de steag, ca taică-meu s-a sătu-
-rat de el. De el şi de maică-mea. De steag s-a săturat după Piaţa Universităţii şi
mi l-a dat mie, că cică o să ştiu eu ce să fac cu el. De maică-mea s-a săturat după
ce s-a băgat cablul şi nu s-a mai dezlipit nici cu minerii de la pornoşaguri. Dar nu
erau nu ştiu ce, le-am văzut şi eu pe gaura cheii. Şi nu se comparau cu ce aveam
eu!
Nu! Pe bune! Ce aveam eu, n-avea nimeni. Nici măcar un tip din Budapesta, ceva
prieten cu maică-mea, la care am stat o lună prin '91, când gările din Budapesta
erau tixite de vagoane cu tancuri ruseşti în tranzit dinspre Germania de Est iar
prin pieţe găseai ofiţeri ruşi vânzând pe nimic de la uniforme şi ceasuri până la
kalaşnikoave.
Eh, şi tipul ăsta avea acasă teancuri de reviste cu fetiţe. M-am uitat pe ele într-o zi
când omul era la servici, iar maică-mea pe nu ştiu unde prin oraş, că venise Papa
Ioan Paul al II-lea în vizită şi maică-mea era mai catolică decât el.
Dar oricum, nici picioarele lu' ăla nu se comparau cu ale mele. Şi de atunci am
renunţat să mai caut să compar. Până acum două zile!
Of, doamne, ce mă fac? Fără picioarele mele, nu voi mai avea niciodată o viaţă
sexuală normală! Nici o labă nu va mai fi ca înainte, fără picioarele mele!
Şi oare ce mai urmează? Să pierd şi steagul? Mă fut, de azi o să fac duş cu el pe
mine! N-are decât să se încreţească! Că oricum habar n-am de ce mi l-a dat
taică-meu. Putea în pula mea să şi-l ţină! El l-a găurit, el să-l poarte!
(Liviu se ridică de pe scaun. Iese.)






CORTINA

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor