cât timp mai poţi refuza
mâna întinsă ca o închipuire de ape în somn
revărsate peste pietrele din suflet
pietrele acelea ciudate
lustruite de curgerea sunetelor în cuvinte
cu fiecare bucurie oferindu-ţi-se
ca o ultimă jertfă de seară
când omul din tine se pregăteşte să-şi cearnă
întunericul o făină peste prăpăstii

cât timp mai poţi abandona prada din unghii
înainte să-i fluture steagul umbrei în sânge
stema rostogolită ca un soare stins în abis
îţi vei simţi oasele curgând de sub carne
le vei auzi foşnetul straniu
când se vor închide ca pleoapele răpuse de uitare

Vizualizări: 137

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Monica Vizonie pe Mai 31, 2013 la 3:37pm

Frumoasa poezia. Felicitari ! Intr-adevar, in cele din urma, tacerea va insemna, inevitabil, uitare, din pacate...

Spun asta pentru ca, in momentul acesta, si eu incerc sa cern o faina peste o prapastie pe care nu mi-am dorit-o, dar de care m-am temut intotdeauna. Ca de o nevazuta sabie a lui Damocles. Pana la urma... de ceea ce te temi nu scapi. Iar uitarea e cea mai grea pedeapsa... Rezonanta titlului este remarcabila.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor