Toamna dă semne de stăpânire peste tot. Începe îngălbenirea frunzelor, dimineaţa este mai rece, năpădesc în noi nostalgii, ne picură lacrimi în inimă, mai apare câte un rid pe ici pe colo, deci trece viaţa. În goana asta inexplicabilă de multe ori, după una, după alta, uităm să ne vedem pe noi, uităm sau ignorăm să vedem pe cel de lângă noi.

- Ştiţi, cât de frumoasă este toamna? Contemplaţi dimineţile la o cană cu cafea, în faţa căsuţei de lângă drum, acolo unde, aşa făceaţi când erau la masă şi mama şi tata şi soră. E-adevărat că acuma alta este aroma cafelei sau a ceaiului, dar prezenţa lor este viabilă. Sunt altfel de dimineţi, dar tot ale toamnei sunt. Cerul are o strălucire parcă studiată şi–şi aşteaptă ultimele păsări călătoare, care în câteva zile îşi vor părăsi casele temporare de aici. Surâsul toamnei nu surprinde un îndrăgostit de acest anotimp. Îi vede armonia peisajelor, îi simte mirosul fructelor, aude cum bucuria îi pătrunde silenţios în suflet.

Câte parfumuri se amestecă în aer, câte amintiri se amestecă în gândurile noastre!

Pe băncile din parcuri, acum, odihna este mai plăcută, conversaţiile sunt mai consistente şi mai depărtate de tristeţi sau poate nu.

Rătăciţi doi fluturi, par a-şi face scene de gelozie, doar doar cineva, le va întinde o mână. Şi-ar dori şi ei o prietenă pământeană, acum în toamna vieţii lor, dar doamnele sunt prinse în reţetele anotimpului.

Un clopot bate a tristeţe. Nici azi, nici mâine nu este sărbătoare, numai că cineva s-a dus. Şi te întrebi, cine-o fi, câţi ani o fi având şi de ce. Frămânţi întrebări, plângi în suflet şi-ţi ştergi ochii deja obosiţi. Nu mai ai anii când toate erau bune şi frumoase, acuma îţi tragi cu greu picioarele, te strâmbi când te ridici de pe vreo bancă bătrână şi ea, nu răspunzi la salutul vecinului că nu l-ai auzit şi-ţi pare rău de atâtea şi atâtea pe care, le puteai face odată şi acuma doar te uiţi la alţii. E prea devreme toamna ta sau poate nu, e prea aproape iarna ta sau poate nu, dar nu ai cum să nu te gândeşti.

E toamnă pe pământ şi e frumoasă, e toamnă-n sufletul tău şi e altfel. Dansul crengilor rămase fără frunze, trage în vâltoarea lui, păsările rămase stăpâne ale cerului şi pământului, până la venirea suratelor tocmai în primăvară.

Mi-e dragă toamna, dar mă rănesc amintirile. Aş vrea să fug în frunze galbene sau portocalii, ori poate olive, dar mă împiedic de ramuri, ramuri uscate, scorţoase şi cu ambiţii. Lumini strecurate printre copacii goi, cad pe obrajii ridaţi de lacrimi, încruntări şi într-o clipă, toamna s-a transformat într-un personaj puţin stingher.

Scutură-mă, anotimp frumos, de cele dăunătoare vieţii mele!

Arată-mi, că plopii se unduiesc în bătaia vântului într-un anume fel, aducându-mi aminte de anumite metode de escaladare!

Cântă-mi, din ce vrei tu, numai să fie o muzică de uitare, de-o linişte specială, de-o meditaţie profundă!

Toamnă, dragă! Risipeşte, toate felurile de ceaţă, fii martora cununiilor pe viaţă, celor care se iubesc, opreşte ploile reci, amână frigul şi lasă iarna în aşteptare, poate se plictiseşte şi-adoarme pe pernă din câţiva fulgi!

Cu câte culori ne sunt pictate tablourile toamnei, nu poţi cuprinde cu ochii! Ne îmblânzesc sufletele, ne adună simţurile, ne îndepărtează singurătăţile, ne îngroapă necazurile, ne împreunează bucuriile, ne apropie de Dumnezeu. Aşa aş vrea să fie şi pentru mine!

În tihnă incertitudinilor mele, îmi adun cuvinte pe alese, poate fac un poem, ca apoi recitindu-l, să-mi găsesc calea. Iubită toamnă, de când îmi faci semne de complicitate, împart cu tine farmecul şi misterul anotimpurilor, surori cu tine.

Să ne fie de bine la amândouă!

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor