PLAI DE LEGENDĂ MUŞATIN (Popas în comuna DOMNEŞTI de Argeş, aşezată pe Râul Doamnei)

PLAI DE LEGENDĂ MUŞATIN


12 iunie, zi caniculară cu răsuflări de zefir îndrăgostit de frunza teilor, stropiţi cu aurul florilor, a falnicilor nuci şi a viţei de vie...(cărora le şoptea, ca un înger binefăcător, aducător de răcoare, să murmure o doină musceleană de dor nestăvilit cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi haiduci legendari), ca apoi să se răsfeţe printre arbuştii de trandafiri multicolori din grădiniţa „ROATA TIMPULUI” ce aparţine familiilor profesorilor ION C.HIRU şi GEORGE BACU, unde am onorat invitaţia ce mi-a fost făcută mie şi soţiei mele, RODICA ANGHELESCU-VOICAN solista de muzică populară din cadrul Ansamblului „CIOCÎRLIA” al M.A.I.
După o jumătate de oră, timp în care am admirat o gospodărie de oameni harnici, realizată cu mult gust şi pricepere, răcorindu-ne cu stropi de argint ai unei ape dumnezeieşti care nu dezminte proverbul românesc: „dătătoare de viaţă şi tinreţe fără bătrâneţe”, am intrat în sera de legume, unde acest (grădinar vestit I. Hiru) a sădit şi răsădit roşiile noastre cele dulci şi aromate, castraveciorii urcători, mici parcele cu pătrunjel, leuştean, mărar, leuştean... iar de jur împrejurul casei (agăţate la uşa de la intrare, ferestre, cornişea acoperişului) ghivecele cu anemone, petunii, cerceluşi, busuiocul cu noroc (pe care-l pun fetele în sân ca să viseze iubitul în noaptea Sânzâienelor) dădeau un aspect plăcut, intim, familial şi, ca nişteregine cu diademe de petale fragede, ne invitau la relaxare totală, la care am spus gazdelor, în glumă: „Cred că voi, dragii mei prieteni, vă îmbolnăviţi de sănătate... Apoi, când un „meşter bun de gură din guvern” ne tămâia la T.V. cu promisiunea (o s-o ducem...bine) am adăugat: „De-ar fi să vindeţi aceste frumuseţi împreună cu butelii de aer curat, aţi scoate ţara din criză”. Când ne-am deplasat spre Casa de Cultură, priveam la prof. dr. George Baciu (filosof, istoric, eseist) care-mi arăta cu mândrie monumentrul eroilor comunei natale, străjuit de tunurile ce-au suflat prin ţevile de foc „Pe-aici nu se trece!” – jertfă prin care pământul patriei a fost apărat şi întregit, ca urmaşii acestor eroi de poveste să trăiască liberi pe-un plai mirific, pe unde de-alungul anilor împovăraţi de glorie nepieritoare treceau domnii muşatini „dătători de legi şi datini” spre cetatea de scaun de la Curtea de Argeş, sau spre Câmpulung.
Deodată ne-au apărut cele trei statui (ale iluştrilor înaintaşi ai comunei Domneşti: PETRE IONESCU-MNUSCEL – ctitorul domneştiului modern , LUCA PAUL erou în primul Război Mondial şi ALFONS POPESCU dirijor-compozitor) aşezate într-un părculeţ plin de verdeaţă şi flori, ca un simbol al cinstei şi onoarei pentru cei care nu au precupeţit niciun efort spre a ridica localitate la loc de frunte în judeşul Argeş.
Urcăm treptele de piatră ale Casei de Cultură. De data aceasta prof. ION C.HIRU membru al Ligii Scriitorilor din România, condeier renumit prin strălucirea cuvântului aşternut pe file de carte pentru învăţătură, dascăl cu mult suflet, care a dăruit multor generaţiil de tineri din comoara sufletului...cunoştinţe de specialitate, dar şi sfaturi şi îndemnuri părinteşti, motiv ce mă face să-l numesc „Edilul de onoare al comunei DSOMNEŞTI” – căci atunci când a fost primar de frunte în judeţ, a păstorit cu pricepere, înţelepciune, dăruire şi dragoste frăţească pe domneşteni, care-i poartă respect şi recunoştinţă pentru realizările din timpul celor trei mandate. Am intrat în altarul de suflet al acestui impunător edificiu, Biblioteca „GHEORGHE TOMOZEI” care numără peste 5000 de exemplare (în custodia Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel” ai cărei preşedinţi sunt cei doi cărturari domneşteni Ion C. Hiru şi George Baciu) dăruite prin grija soţiei poetului d-na Cleopatra Lorinţiu.
Această firmă „Biblioteca Gheorghe Tomozei” care-i frumos confecţionată, atrage atenţia călătorului prin Domneşti şi-l invită să pătrundă în universul creaţiei acestui făuritor de rimă măiestrită şi comparaţie meşteşugită, căci ne-a lăst spre aducere aminte un tezaur inestimabil pentru cei care-i vor citi filele cărţilor.
Priveam la poetul Gheorge Tomozei şi la prietenul său Nichita Stănescu (pe care i-am cunoscut în 1965 la Congresul VIII al U.T.C.-ului) şi am simţit fiorii emoţiei care m-au cuprins în mreaja unor amintiri...la gândul că lumea materială este efemeră, dor opera (literar-artistică a acestor truditori neobosiţi va dăinui secole spre onoarea poporului român care a avut fii adevăraţi: iubitori de plai, limbă, port şi tradiţii pe care le-au apărat şi înnobilat, dându-le valoarea şi strălucirea diamantului.
D-ul prof. Ion C. Hiru a adăugat: „Datorită marelui om de înaltă omenie, patriarhul culturi româneşti Artur Silvestri şi a soţiei sale Mariana Brăescu edităm revista „PIETRELE DOAMNEI”.
Nu pot să nu scot în prim plan câteva din strălucitoarele versuri ale poetului Gheorghe Tomozei, în care veţi putea desprinde puterea unei minţi cu adevărat geniale.
„ŢARA LACRIMEI” Moşia mea e o pleoapă cu lacrimă-n ea, cu veche dragoste şi priveghe şi cu sare neiertătoare…
„CASA CUVÂNTULUI’’ Casa cuvântului o porneşti construind şarpele casei.
În poemu "BIBLIOTECI FERERICITE’’ , o adevărată viziune a trecutului ce ne acoperă sub mantia sa veşnică, uneori neîndurătoare, rareori iertătoare cu cel care face umbră pe acest pământ călător într-o galaxie de lumină, ne dă panoramatic soarta acestor lăcaşe ideale ale culturii.
În bibliotecile în care cartea de gresie/ întrece preţul cărţii de smarald,/iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus./ Eu am văzut biblioteci fericite./
Am văzut biblioteci fericite/ cu cărţi din care creştea iarba,/ cărţi de apă, de piatră şi naftă,/ cărţi volatile şi carnivore, cărţi/ din care ieşeau locomobile şi/ ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia/ chiar se iubeau tăvălind cinstitele,/ uriaşe in-folii, cărţi-arce/ pline de lighioane (girafe-ntre ele)/ cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote/ şi cărţi tămadă./
Nedespărţit de prietenul său Nichita Stănescu, Gheorge Tomozei era trup şi suflet când asculta versurile ”N-AM MURIT ÎN ZADAR’’ N-au murit în zadar/ părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,/ o dovedeşte prea clar/
vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti/.
Aşa cum afirmam la început, într-un lăcaş de cultură, alături de cei doi minunaţi interlocutori, adevăraţi cetăţeni de onoare ai Domneştiului, priveam cu admiraţie şi adâncă veneraţie la obiectele de birou care au aparţinut poetului (prin adopţiune) domneştean – Gheorghe Tomozei : o lampă cu picior (plină cu gaz lampant), tabachera cu ţigări Carpaţi, câteva amintiri dragi din ceramică veche (colecţionate din diferite bazine arheologice în care s-a sacuns, ani în şir, valorile civilizaţiei dacice, Steaua Republicii în semn de răsplată şi recunoştinţă din partea guvernului României apentru munca neobosită depusă la edificiul culturii naţionale) În timp ce ne-a făcut poze în biblioteca Gheorghe Tomozei, am pus o întrebare scriitorului Ion C. Hiru :
- Poţi să-mi spui spui, dragul meu prieten, cărţile pe care le-ai scris împreună cu ginerele tău George Baciu, unde le veţi aşeza ?
- În « PALATUL VIEŢII MELE ». Vezi tu, Marine...aici este o părticică din sufletul meu pe care am zidit-o precum meşterul MANOLE, iar zile şi nopţi neântrerupte au fost pentru mine un vis, o speranţă în a lăsa drept moştenire acest edificiu cultural în care, dacă religia ortodoxă mi-ar permire, aş odihni fericit….
Câtă trăire, ce nobleţe!... Ochii lui, senini ca cerul unei noţi de mai, erau stropiţi de raze magnifice, iar vocea lui care-i caldă, de frate iubitor, avea un tremurat aproape inperceptibil, trădată de-o emoţie putrenică, fiindcă înţelesese prea bine tâlcul vorbelor mele.
Da, câtă dreptate avea… Ca orice trecător prin astă lume i-am înţeles arderea psihică, clocotul lăuntric al robului fără stăpân (rege al conştiinţei sale şi a unui trup supus unei voinţe de fier spre a scote la razele soarelui piatra filosofală a existenţei omului pe pământ) ce se înhamă la o muncă extenuantă a creaţiei şi ctitorii.
În « Palatul vieţii mele » /Am pus dor şi cu iubire,/
Voi lăsa ca amintire/ Ca o dulce mângâiere,/
Ca lumina sfintei stele,/File scrise din plăcere…
Domneştiului meu iubit ;/ Toată viaţa l-am slujit.
Când m-am întors să privesc încă odată spre Casa de Cultură, am tresărit căci este ctitoria unui OM de OMENIE, Ion C. Hiru, este « PALATUL VIEŢII SALE» aşa cum a botezat-o pentru eternitate, ctitorie demnă de străbunii muşatini, altar sfânt de cultură prin care vor trece mii şi mii de iubitori ai poeziei, cântecului şi joculu, îndrăgostiţi care vor dansa, se vor iubi cu dor, dar din când în când vor şopti numele minunaţilor scriitori ION C : HIRIU şi GEORGE BACIU :

Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor